Doctorul m-a privit peste ochelari și m-a întrebat:
— Apropo, câți ani aveți?
I-am spus.
A dat din cap, s-a uitat din nou la analize și a exclamat:
— Extraordinar! Nici nu vă arătați vârsta!
M-am bucurat.
În sfârșit, o veste bună!
Dar apoi a continuat:
— Sincer, după cum arată analizele, mă așteptam să fiți mai în vârstă!
Mi-a dispărut zâmbetul.
— Mulțumesc, domnule doctor. M-ați întinerit și m-ați îmbătrânit în aceeași propoziție!
Mi-a recomandat să fac zilnic cel puțin 8.000 de pași.
I-am explicat că eu deja fac vreo 12.000.
S-a uitat impresionat.
— Foarte bine! Mergeți mult pe jos?
— Nu, domnule doctor. Îmi caut ochelarii prin casă!
A început să râdă.
— Și îi găsiți?
— De obicei, da. După ce mă uit în oglindă și descopăr că îi am pe cap.
Apoi m-a întrebat dacă am probleme cu auzul.
— Nu, i-am spus. Aud perfect. Doar că uneori prefer să nu răspund.
— Cum adică?
— Păi, când mă strigă cineva să-l ajut la treabă, nu aud nimic. Dar dacă deschide cineva o pungă de chipsuri în bucătărie, aud și din dormitor, cu ușa închisă!
Doctorul a notat ceva.
— Auz selectiv, a murmurat.
— Nu, domnule doctor. Experiență de viață!
După consultație, m-am dus la farmacie.
Farmacista mi-a pus pe tejghea medicamentele recomandate.
— Totalul este 487 de lei.
Am simțit că mă ia cu amețeală.
— Domnișoară, la banii ăștia nu aveți și un doctor inclus?
A râs.
— Din păcate, nu.
— Atunci măcar o ambulanță să mă aștepte afară, că după ce plătesc sigur îmi crește tensiunea!
Am plătit.
Cu mâna tremurândă.
Nu de la boală.
De la preț!
În drum spre casă, am trecut pe lângă o sală de fitness.
Pe geam scria mare:
„REDESCOPERĂ-ȚI TINEREȚEA!”
Am intrat.
Un tânăr plin de mușchi m-a întâmpinat zâmbind.
— Bună ziua! Ce obiective aveți?
— Să mă pot ridica de pe canapea fără să spun „Doamne-ajută!”.
A râs.
— Perfect! Începem cu mobilitatea.
Mi-a arătat un exercițiu simplu.
Trebuia să mă aplec, să ating podeaua și să mă ridic.
M-am aplecat.
Am atins podeaua.
Și am rămas acolo.
— Foarte bine! a spus antrenorul. Acum ridicați-vă!
— Tinere, dacă tot sunt aici jos, n-ai ceva de șters pe sub aparate?
M-a ajutat să mă ridic.
Apoi mi-a explicat că trebuie să-mi lucrez abdomenul.
— Abdomenul? l-am întrebat. Dar ce are?
— Trebuie tonifiat.
— Domnule, abdomenul meu este foarte bine dezvoltat. Am investit în el zeci de ani de sarmale, cozonaci și fripturi!
Tânărul a încercat să-mi explice diferența dintre grăsime și mușchi.
I-am spus că nu vreau să creez conflicte între ele.
Au locuit împreună atâta timp, ar fi păcat să le despart acum!
Am plecat de la sală cu promisiunea că mă întorc.
Nu am precizat când.
Nici nu m-a întrebat.
Cred că și-a dat seama.
Acasă, am hotărât să-mi schimb alimentația.
Am deschis frigiderul și am început să analizez fiecare produs.
Brânza? Prea grasă.
Mezelurile? Prea sărate.
Prăjitura? Prea dulce.
Salamul? Prea procesat.
Am închis frigiderul.
Apoi l-am deschis din nou.
Poate între timp apăruse ceva sănătos.
Nimic.
Am luat o roșie.
Am privit-o.
Roșia m-a privit și ea.
Nu părea încântată de situație.
Am pus-o înapoi.
Nu voiam să stric ziua amândurora.
Mai târziu, m-a sunat un prieten.
— Ce faci?
— Încerc să trăiesc sănătos.
— Și cum merge?
— Până acum am pierdut trei ore, 487 de lei și orice urmă de bucurie.
A râs.
— Hai să ieșim la o plimbare!
Am acceptat.
Ne-am întâlnit în parc.
După zece minute de mers, am văzut o bancă.
Ne-am așezat.
După alte zece minute, am văzut un chioșc cu înghețată.
Ne-am ridicat.
După ce am cumpărat înghețată, ne-am întors pe bancă.
Prietenul meu s-a uitat la mine.
— Vezi? Facem sport și ne bucurăm de viață!
Am încuviințat.
— Exact! Am mers până la înghețată și înapoi. Mișcare cu un scop!
Am început să discutăm despre vârstă.
— Pe tine ce te supără cel mai tare? m-a întrebat.
M-am gândit puțin.
— Faptul că înainte aveam energie și nu aveam bani. Acum am ceva bani, dar trebuie să-i dau pe medicamente ca să am energie.
Prietenul meu a oftat.
— Eu am probleme cu memoria.
— De când?
— De când ce?
Am izbucnit amândoi în râs.
După aceea, mi-a povestit că și-a cumpărat un ceas inteligent.
— Îmi numără pașii, îmi măsoară pulsul, îmi urmărește somnul și îmi spune când să mă ridic.
— Extraordinar! Și ești mulțumit?
— Nu prea. Mă ceartă toată ziua.
— Cum adică?
— Dacă stau jos, îmi spune să mă ridic. Dacă mă ridic, îmi spune să merg. Dacă merg, îmi spune că pulsul e prea mare. Dacă mă opresc, îmi spune că nu sunt suficient de activ!
Am dat din cap.
— Ai dat bani ca să-ți cumperi o nevastă pentru încheietura mâinii!
A râs atât de tare, încât aproape i-a căzut înghețata.
În drum spre casă, am hotărât că și eu trebuie să țin pasul cu tehnologia.
Mi-am instalat pe telefon o aplicație care îmi amintește să beau apă.
La fiecare oră, telefonul suna.
„Este timpul să vă hidratați!”
Beam apă.
După zece minute, mă duceam la baie.
După încă zece minute, mă întorceam.
Apoi suna din nou telefonul.
După o zi, am dezinstalat aplicația.
Nu aveam nevoie de un telefon care să mă trimită la baie mai des decât mă trimite propriul organism.
Mi-am instalat și o aplicație pentru somn.
Dimineața mi-a spus:
„Ați dormit prost.”
Am privit ecranul.
— Mulțumesc! Dacă nu-mi spuneai tu, nu-mi dădeam seama după cum mă simt!
În altă dimineață, aplicația m-a anunțat că am avut doar 14 minute de somn profund.
Am fost revoltat.
Eu dormisem opt ore!
Ce făcusem în restul timpului?
Probabil așteptasem să se încarce sistemul.
Am renunțat și la aplicația aceea.
Am decis să am mai multă încredere în corpul meu.
Deși corpul meu are obiceiul să mă anunțe că mă doare ceva abia după ce încerc să mă ridic.
Într-o dimineață, m-am trezit cu o durere de umăr.
Nu făcusem nimic deosebit.
Nu ridicasem greutăți.
Nu căzusem.
Nu mă lovisem.
Pur și simplu dormisem.
Și se pare că dormisem prea agresiv!
Am încercat să-mi amintesc cum era când aveam douăzeci de ani.
Atunci puteam să dorm pe o canapea, pe podea sau într-un fotoliu și dimineața eram ca nou.
Acum, dacă perna este cu doi centimetri mai înaltă, trebuie să-mi programez recuperarea pentru următoarele trei zile.
Dar cea mai mare surpriză a venit când am început să fac ordine prin casă.
Am găsit într-un sertar o fotografie de acum treizeci de ani.
Eram tânăr.
Slab.
Cu păr des.
Și cu un zâmbet de parcă viața nu avea să-mi ceară niciodată bani pentru analize.
Am privit fotografia mult timp.
Apoi m-am uitat în oglindă.
— Ce s-a întâmplat cu tine, măi băiete?
Oglinda nu mi-a răspuns.
Probabil din respect.
Am pus fotografia la loc.
Și mi-am dat seama de ceva.
Toată viața ne grăbim.
Când suntem copii, vrem să fim mari.
Când suntem tineri, vrem să avem bani.
Când avem bani, vrem să avem timp.
Iar când avem timp, ne întrebăm de ce ne dor genunchii.
Dar, până la urmă, poate că nu este chiar atât de rău să îmbătrânești.
Ai văzut destule încât să nu te mai sperii de orice prostie.
Ai învățat să nu mai alergi după oameni care nu te caută.
Știi că o cafea bună, o conversație plăcută și o după-amiază liniștită pot valora mai mult decât o mie de lucruri scumpe.
Și, mai ales, ai învățat să râzi de tine.
Pentru că, dacă nu râzi tu, sigur găsește cineva altcineva un motiv!
Așa că am hotărât să-mi fac propriul program de viață sănătoasă.
Dimineața mă trezesc fără grabă.
Îmi beau cafeaua.
Fac câțiva pași.
Mănânc cât mai echilibrat.
Îmi iau medicamentele prescrise.
Și încerc să nu mă enervez din orice.
Mai ales când văd prețurile de la supermarket.
Acolo încă mai am de lucrat!
Am stabilit și o regulă foarte importantă.
Nu mai amân bucuriile mici pentru o zi perfectă care poate nu vine niciodată.
Dacă vreau să-mi sun un prieten, îl sun.
Dacă vreau să ies la plimbare, ies.
Dacă vreau să ascult muzică, dau drumul la radio.
Iar dacă am chef de o glumă bună, râd din toată inima.
Pentru că râsul nu-mi cere abonament.
Nu trebuie să fac programare.
Nu stau la coadă cu bilet de trimitere.
Și, cel puțin până acum, nu mi-a venit nicio factură pentru el!
Totuși, am o ultimă problemă.
Acum câteva minute m-am ridicat de pe canapea ca să fac ceva foarte important.
Am ajuns în bucătărie.
Am deschis frigiderul.
Am privit înăuntru.
Am închis frigiderul.
Și am uitat complet ce căutam.
M-am întors în sufragerie.
M-am așezat.
Și exact atunci mi-am amintit!
Voiam să-mi iau ochelarii.
Care erau pe capul meu.
Dar acum, dacă tot m-am așezat, nu mă mai ridic.
Nu de alta, dar până ajung din nou în bucătărie, sigur uit iar!
Morala poveștii?
La 20 de ani ai energie, dar nu ai experiență.
La 40 de ani ai experiență, dar nu ai timp.
La 60 de ani ai timp, dar trebuie să-ți faci analizele.
La 80 de ani ai povești pentru toată lumea, dar uneori uiți cui le-ai spus.
Iar după 90 de ani, dacă cineva îți spune că nu ai voie să mănânci prăjitura, întreabă-l foarte serios: „Și ce-o să-mi faci? O să-mi scazi din pensie?”
Așa că bucurați-vă de viață, aveți grijă de sănătate și nu uitați să râdeți!
Pentru că tinerețea trece, frumusețea se schimbă, genunchii mai scârțâie, dar pofta de viață merită păstrată cât mai mult!
Și acum chiar trebuie să închei.
Telefonul îmi sună de cinci minute.
Nu știu cine mă caută.
Dar tocmai mi-am dat seama că eu sunt cel care sună.
Îmi caut telefonul.
Cu telefonul în mână!
Dacă și voi ați pățit măcar jumătate dintre lucrurile astea, să știți că nu sunteți singuri. Suntem o generație întreagă care funcționează pe cafea, amintiri și câte un „Au, mamă!” la fiecare ridicare de pe scaun! 😂