Tata a rămas în pragul sufrageriei, cu o mână sprijinită de balustrada scării. Nu părea surprins să-l vadă pe bunicul. Părea îngrozit.
— George, ce cauți aici la ora asta?
Bunicul și-a îndreptat spatele, dar mâinile îi tremurau. Pentru prima dată, am observat cât de palid era. Avea cămașa încheiată greșit, iar nasturele de sus intrase într-o butonieră care nu-i corespundea. Omul care îmi legase șireturile când eram mică și care mă învățase să merg pe bicicletă părea, dintr-odată, neajutorat.
— Am venit să vorbesc cu Emily, a răspuns el.
— Despre ce?
— Despre ceva important.
Tata a coborât ultima treaptă și s-a apropiat de noi.
— Ți-am spus să mă suni dacă ai nevoie de ceva.
Bunicul a privit spre mine.
— Dar eu am nevoie de ea.
Cuvintele acelea m-au făcut să mă încordez. Încă aveam în minte întrebarea lui despre noaptea petrecută împreună și rugămintea de a nu-i spune tatălui meu. Nu mai știam dacă trebuia să fiu speriată, furioasă sau doar confuză.
— Tată, am intervenit, bunicul tocmai m-a rugat să dorm la el în noaptea asta.
Expresia tatei s-a schimbat instantaneu.
— Ce ți-a cerut?
— Să dorm lângă el. Și să nu-ți spun.
Tata a închis ochii pentru o clipă. Când i-a deschis, privea direct spre bunicul.
— George, am discutat despre asta.
— Nu înțelegi, David. În noaptea asta trebuie să fie acolo.
— Nu. Nu trebuie.
— Te rog!
Vocea bunicului s-a frânt. Nu îl auzisem niciodată vorbind astfel cu tata.
— Emily, du-te puțin în bucătărie, mi-a spus tata.
— Nu.
Amândoi s-au întors spre mine.
— Am douăzeci și șase de ani. Nu mai sunt un copil pe care îl puteți trimite în altă cameră când adulții au ceva de ascuns. Dacă este vorba despre mine, vreau să știu adevărul.
Tata a tras aer adânc în piept.
— Ai dreptate.
Apoi s-a întors spre bunicul.
— George, așază-te.
Bunicul a făcut câțiva pași până la canapea și s-a lăsat încet pe marginea ei. Părea epuizat.
Tata s-a așezat în fotoliul din fața lui.
— Emily, trebuie să-ți explic ceva despre bunicul tău. Și îmi pare rău că nu am făcut-o mai devreme.
Mi-am încrucișat brațele.
— Te ascult.
Tata a privit spre George.
— În urmă cu aproape doi ani, bunicul tău a început să aibă probleme de memorie. La început erau lucruri mărunte. Uita unde își punea cheile, repeta aceeași întrebare, încurca zilele săptămânii.
— Știu, am spus. Mi-ai zis că e normal la vârsta lui.
— Nu era doar vârsta.
Am simțit un fior rece.
— Ce vrei să spui?
— Medicii au descoperit că are o boală neurodegenerativă. O formă de demență care îi afectează memoria, orientarea și, uneori, capacitatea de a recunoaște oamenii.
M-am uitat spre bunicul.
El își studia mâinile.
— De ce nu mi-ați spus?
— Pentru că el ne-a rugat să nu-ți spunem, a răspuns tata. Și pentru că am crezut că îl putem proteja fără să te îngrijorăm.
— Să mă protejați de ce?
Tata a ezitat.
— Emily, uneori bunicul tău nu mai știe exact în ce perioadă a vieții se află.
Nu am înțeles imediat.
— Cum adică?
— Sunt momente în care crede că este din nou tânăr. Uneori mă întreabă dacă am terminat temele pentru școală. Alteori își caută soția, deși bunica ta a murit acum paisprezece ani.
Bunicul a ridicat brusc capul.
— Helen nu a murit, a spus el încet.
În cameră s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
Tata s-a apropiat de el.
— George, îți amintești unde suntem?
Bunicul a privit în jur.
— La David acasă.
— Și cine este Emily?
Bunicul m-a privit lung.
Pentru o clipă, am avut senzația că nu mă recunoaște.
Apoi a zâmbit.
— Nepoata mea. Fetița mea cu fundițe galbene.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Bunicule…
— Dar uneori, a continuat tata cu grijă, când te vede dintr-un anumit unghi sau când e foarte obosit, te confundă cu Helen.
Am rămas nemișcată.
— Cu bunica?
— Semeni foarte mult cu ea la vârsta ta. Ai aceiași ochi și același zâmbet. Iar bunicul tău are momente în care trecutul și prezentul se amestecă.
Mi-am amintit atunci câteva întâmplări pe care le ignorasem.
Cu câteva luni înainte, bunicul mă întrebase dacă pregătisem cina pentru David. Crezusem că glumește. În altă zi, îmi spusese că arăt minunat în rochia pe care o purtasem la balul de absolvire, deși eu nu purtam nicio rochie.
Îmi aminteam și de o după-amiază în care mă îmbrățișase și îmi spusese:
— Mi-a fost atât de dor de tine, Helen.
Eu râsesem și îl corectasem.
El râsese și el, jenat.
Nu mă gândisem că ar putea însemna ceva.
— De aceea nu voiai să stau în poala lui? l-am întrebat pe tata.
— Da. Nu pentru că bunicul tău ar fi vrut să-ți facă rău. Ci pentru că nu mai puteam fi sigur că în fiecare moment înțelege cine ești și ce se întâmplă în jurul lui. Nu voiam să ajungeți într-o situație care să vă sperie sau să vă rănească pe vreunul dintre voi.
Am privit spre bunicul, care stătea cu umerii aduși înainte.
— Dar de ce nu mi-ai spus direct?
Tata și-a trecut mâna peste față.
— Pentru că mi-a fost teamă să recunosc cât de repede se schimbă. Și pentru că am făcut o greșeală. Am crezut că avertismentele sunt suficiente.
— Nu au fost. M-ai făcut să mă întreb dacă bunicul ascunde ceva îngrozitor.
— Știu. Îmi pare rău.
Bunicul a ridicat privirea.
— Nu vreau să vă certați din cauza mea.
M-am apropiat și m-am așezat pe un scaun în fața lui.
— Bunicule, de ce ai venit în seara asta?
El m-a privit cu o tristețe atât de adâncă, încât aproape că nu l-am mai recunoscut.
— Pentru că în seara asta se întoarce.
— Cine?
— Helen.
Tata a închis ochii.
— George…
— Mi-a promis, David. Mi-a promis că nu mă lasă singur.
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
Bunicul s-a întors spre mine.
— Emily, te rog să vii. Nu trebuie să faci nimic. Doar să stai lângă mine până adorm. Când închid ochii și nu mai aud pe nimeni, mi-e teamă că nu mă voi mai trezi.
Atunci am înțeles că întrebarea lui nu avea sensul de care mă temusem.
Era rugămintea unui om speriat.
Dar nu era nici o situație pe care o puteam rezolva pur și simplu mergând să dorm în patul lui.
— Bunicule, i-am spus încet, pot să stau cu tine și să vorbim. Dar trebuie să găsim o soluție prin care să fii în siguranță și să nu te mai temi atât de mult noaptea.
El a încuviințat, deși nu părea pe deplin convins.
Tata a privit ceasul.
— Emily, trebuie să-ți mai spun ceva. Acum două nopți, bunicul a ieșit din casă la trei dimineața.
— Ce?
— Un vecin l-a găsit la capătul străzii, în pijama. Spunea că trebuie să ajungă la spital, pentru că Helen urma să nască.
Mi-am dus mâna la gură.
— Dar bunica…
— Era o amintire de acum cincizeci și ceva de ani. Noaptea în care m-am născut eu.
M-am uitat spre bunicul.
El își freca nervos degetele.
— Mi-a fost frig, a murmurat. Și nu găseam mașina.
Tata a continuat:
— De aceea am început să caut o persoană care să stea cu el noaptea. Dar nu i-a plăcut ideea. A spus că nu vrea străini în casă.
— Și a venit la mine.
— Da.
— De ce mi-a cerut să nu-ți spun?
Tata a privit spre George.
— Pentru că știe că nu sunt de acord să te pună în situația de a-i fi îngrijitoare peste noapte. Nu este responsabilitatea ta. Și pentru că, în momentele lui de confuzie, uneori crede că eu încerc să-l despart de Helen.
Bunicul a ridicat vocea.
— Nu vreau să mă duci într-un azil!
Tata s-a apropiat imediat.
— Nu te duce nimeni nicăieri în noaptea asta. Vrem doar să fii în siguranță.
— Toată lumea spune asta, a murmurat bunicul. Dar apoi îmi iau cheile, îmi spun când să dorm și mă tratează ca pe un copil.
Mi s-a rupt inima auzindu-l.
Omul acesta fusese cândva cel mai puternic din lumea mea. Ridica singur mobilier greu, repara acoperișul, conducea sute de kilometri fără să obosească și știa răspunsul la aproape orice întrebare.
Acum îi era teamă să adoarmă singur.
— Bunicule, am spus, nimeni nu vrea să-ți ia demnitatea.
El m-a privit.
— Atunci de ce nu mai pot face nimic singur?
Nu am știut ce să răspund.
În cele din urmă, tata a propus să mergem împreună la casa bunicului, să verificăm dacă este totul în regulă și să rămânem cu el până se liniștește. A doua zi urma să contacteze medicul care îl supraveghea, pentru a discuta agravarea confuziei nocturne.
Am acceptat.
În mașină, bunicul a stat pe bancheta din spate, privind luminile străzii.
La un moment dat, m-a întrebat:
— Emily, câți ani ai acum?
— Douăzeci și șase.
A zâmbit trist.
— Douăzeci și șase… Helen avea douăzeci și șase când am cumpărat prima noastră casă.
— Chiar așa?
— Da. Aveam foarte puțini bani. Am dormit două săptămâni pe o saltea pusă direct pe podea. Dar eram fericiți.
Am privit spre tata.
El conducea în tăcere.
— Bunicule, cum era bunica atunci?
Chipul lui s-a luminat.
— Încăpățânată. Mai încăpățânată decât tine. Și râdea când eram supărat. Spunea că nu merită să irosești o zi frumoasă doar pentru că lucrurile nu ies cum vrei.
Am zâmbit.
— Sună ca un sfat bun.
— Era o femeie minunată.
După câteva clipe, a adăugat:
— Îmi lipsește.
Am simțit un nod în gât.
— Știu, bunicule.
Casa lui George se afla la marginea orașului, pe o stradă liniștită, cu arbori bătrâni și grădini îngrijite. O cunoșteam la fel de bine ca pe propria casă. Acolo petrecusem vacanțe, zile de naștere și nenumărate după-amiezi de vară.
Dar în seara aceea, când am intrat, am observat lucruri pe care înainte nu le băgasem în seamă.
Pe frigider erau lipite bilețele cu instrucțiuni: „Ia medicamentele după micul dejun”, „Nu folosi aragazul fără ajutor”, „Sună-l pe David dacă ai nevoie de ceva”.
Pe masa din sufragerie se aflau trei calendare, toate deschise la luni diferite.
În hol, lângă ușă, era o fotografie mare cu bunica Helen.
Bunicul s-a oprit în fața ei.
— Vezi? a spus. Încă mă așteaptă.
Tata a venit lângă mine.
— Uneori vorbește cu fotografia ore întregi.
Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi.
Am mers în dormitorul bunicului. Pe noptieră era o fotografie veche cu el și bunica, făcută probabil în anii șaizeci. Ea purta o rochie albastră, iar el o ținea de mână.
— Aici eram proaspăt căsătoriți, mi-a spus bunicul.
M-am așezat pe marginea unui fotoliu.
— Îmi povestești despre ziua nunții voastre?
Și a început să povestească.
La început vorbea încet, căutându-și cuvintele. Apoi, pe măsură ce își amintea, vocea i-a devenit mai sigură.
Mi-a povestit despre biserica mică în care se căsătoriseră, despre ploaia care îi surprinsese după ceremonie și despre faptul că bunica râsese când vântul îi smulsese voalul.
— L-am prins eu, a spus mândru. Am alergat după el prin toată curtea.
Am râs.
— Îmi imaginez.
— Și Helen mi-a spus că, dacă sunt dispus să alerg atât pentru un voal, poate voi alerga și după ea când o să ne certăm.
A zâmbit.
— Și am alergat, Emily. Toată viața.
După aproape o oră, bunicul a început să obosească.
Tata l-a ajutat să se pregătească de culcare, iar eu am rămas în fotoliu, lângă pat.
— Emily, a șoptit bunicul, mai stai puțin?
— Sigur.
— Nu pleca până adorm.
— Nu plec.
Mi-a întins mâna.
I-am prins-o cu grijă.
— Știi, a murmurat el, când erai mică, te speriai de furtuni. Veneai la noi și spuneai că tunetele sunt niște uriași care mută mobila prin cer.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Îmi amintesc.
— Helen îți pregătea lapte cald. Eu îți spuneam povești până adormeai.
A făcut o pauză.
— Acum mie mi-e frică.
Am strâns ușor mâna lui.
— Știu.
— E ciudat, nu? Să ajungi bătrân și să te temi de întuneric ca un copil.
— Nu este nimic rușinos în asta.
El m-a privit lung.
— Promiți că nu vei râde de mine?
Atunci am început să plâng.
— Niciodată, bunicule.
A închis ochii.
După câteva minute, respirația i-a devenit regulată.
Tata a intrat încet în cameră și mi-a făcut semn să ieșim.
În bucătărie, ne-am așezat unul în fața celuilalt.
— De cât timp este atât de rău? l-am întrebat.
Tata a privit spre mâinile lui.
— De câteva luni. Dar în ultimele săptămâni lucrurile s-au agravat.
— Și tu ai dus toate astea singur?
— Am încercat.
— De ce?
— Pentru că este tatăl meu. Și pentru că, atunci când eram copil, el era omul care rezolva totul. Mi-a fost greu să accept că acum are nevoie de mine pentru lucruri atât de simple.
Am rămas tăcută.
— Emily, trebuie să-ți cer iertare pentru ceva.
— Pentru ce?
— Pentru felul în care te-am avertizat. Am crezut că, dacă îți spun să fii atentă, vei păstra distanța fără să trebuiască să-ți explic diagnosticul. Dar nu era corect față de tine. Și nici față de el.
Am privit spre holul întunecat.
— Am crezut că bunicul ar putea fi un om periculos.
— Știu.
— Și m-am simțit vinovată pentru că mă gândeam așa.
Tata a clătinat din cap.
— Nu aveai de unde să știi. Iar când cineva îți cere să păstrezi un secret legat de o situație care te face să te simți inconfortabil, este normal să fii precaută. Ai făcut bine că mi-ai spus ce ți-a cerut.
Am încuviințat încet.
— Nu vreau să-l pierdem.
Tata a oftat.
— Nici eu.
A doua zi, am mers împreună la medicul bunicului.
Am aflat că boala lui progresase și că episoadele de confuzie nocturnă necesitau o reevaluare atentă. Medicul a discutat cu noi despre siguranța locuinței, despre supravegherea pe timpul nopții și despre importanța unei rutine stabile.
Ne-a explicat că nu trebuia să interpretăm fiecare afirmație a bunicului ca pe o dorință formulată cu deplină înțelegere a situației. Uneori, frica lui era legată de amintiri vechi, iar alteori de faptul că nu mai recunoștea locul sau momentul în care se afla.
Am înțeles atunci că iubirea nu era suficientă dacă nu era însoțită de îngrijire potrivită.
În săptămânile următoare, tata a organizat un program de asistență la domiciliu. O îngrijitoare cu experiență venea în fiecare seară, iar în timpul zilei bunicul avea vizite regulate și activități adaptate stării lui.
Am făcut și câteva schimbări în casă.
Am pus fotografii mari, cu numele membrilor familiei scrise dedesubt. Am instalat lumini de veghe pe holuri și am îndepărtat obiectele de care s-ar fi putut împiedica.
Pe ușa dormitorului am lipit un bilețel simplu:
„Aceasta este camera lui George. Ești acasă. David și Emily te iubesc.”
Bunicul îl citea uneori de mai multe ori pe zi.
Alteori îl ignora.
Dar într-o dimineață, când am venit în vizită, l-am găsit stând în fața lui.
— Tu ai scris asta? m-a întrebat.
— Da.
A zâmbit.
— Este frumos să știi că cineva te iubește, chiar și atunci când uiți.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Noi nu uităm, bunicule.
În lunile care au urmat, au existat zile bune și zile grele.
Uneori bunicul mă recunoștea imediat și îmi povestea întâmplări din copilăria mea. Alteori mă întreba dacă sunt sora lui Helen sau o vecină care venise în vizită.
La început încercam să-l corectez de fiecare dată.
— Bunicule, sunt Emily. Nepoata ta.
Dar observam că uneori corectarea îl făcea să se simtă rușinat sau agitat.
Cu ajutorul specialiștilor, am învățat să răspund mai blând, fără să-i confirm lucruri neadevărate și fără să transform fiecare confuzie într-o confruntare.
— Sunt Emily. Am venit să petrec puțin timp cu tine.
De multe ori, era suficient.
Într-o după-amiază de primăvară, am găsit într-un sertar o cutie cu fotografii vechi.
Am dus-o în sufragerie și ne-am așezat împreună la masă.
Printre fotografii se afla una cu bunica Helen la douăzeci și șase de ani.
Am rămas fără cuvinte.
Semănam izbitor.
Avea aceeași formă a feței, aceiași ochi căprui și aproape același zâmbet.
— Acum înțeleg, am șoptit.
Bunicul a privit fotografia.
— Era frumoasă, nu-i așa?
— Foarte frumoasă.
— Tu semeni cu ea.
Am zâmbit.
— Așa spune și tata.
Bunicul a întins mâna și a atins fotografia cu vârful degetelor.
— Mi-e dor de ea în fiecare zi.
Am rămas lângă el fără să spun nimic.
După câteva minute, s-a întors spre mine.
— Emily?
Am tresărit ușor. Era una dintre zilele în care îmi recunoștea numele.
— Da, bunicule?
— Îmi pare rău dacă te-am speriat în noaptea aceea.
Am simțit că mi se oprește respirația.
— Îți amintești?
A încuviințat.
— Nu tot. Dar îmi amintesc că am venit la voi și că ți-am cerut să stai cu mine. Îmi era foarte frică.
— Știu.
— Nu voiam să te pun într-o situație neplăcută.
I-am luat mâna.
— Nu trebuie să-ți ceri iertare pentru că ți-a fost frică. Dar data viitoare îi spunem și tatei, bine? Ca să putem găsi împreună cea mai bună soluție.
A zâmbit.
— Bine.
Apoi a adăugat:
— Știi, Emily, când erai mică, veneai la mine și îmi cereai să te apăr de monștrii de sub pat.
Am râs încet.
— Îmi amintesc.
— Și eu îți spuneam că nu există monștri acolo.
— Da.
— Acum sunt bătrân și uneori nu mai știu ce este adevărat. Dar când aud o voce cunoscută, mi-e mai puțin frică.
L-am îmbrățișat.
— Atunci o să ne asigurăm că ai mereu pe cineva aproape.
În seara aceea, când m-am întors acasă, tata mă aștepta în bucătărie.
— Cum a fost la bunicul?
— Bine. A avut o zi bună.
Tata a zâmbit obosit.
— Mă bucur.
M-am așezat lângă el.
— Tată, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— De ce ai fost atât de speriat când m-ai văzut lângă bunicul în seara aceea?
A rămas câteva clipe pe gânduri.
— Pentru că nu știam ce îți spusese și cât de confuz era. Și pentru că îmi era teamă să nu se întâmple ceva ce ar fi putut să vă rănească pe amândoi.
— Dar ai fi putut să ai încredere în mine.
— Da, a răspuns el. Ar fi trebuit.
Mi-a prins mâna.
— Emily, uneori părinții cred că își protejează copiii dacă ascund lucrurile dureroase. Dar adevărul este că tăcerea poate crea temeri mult mai mari decât realitatea.
Am încuviințat.
— Eu am crezut că îmi ascunzi ceva îngrozitor.
— Știu. Și îmi pare rău.
Am rămas o vreme în liniște.
Apoi i-am spus:
— Cred că cel mai greu este să accept că bunicul nu va mai fi niciodată exact cum era înainte.
Tata a privit spre fereastră.
— Da. Și mie mi-a fost greu.
— Dar încă este bunicul meu.
— Întotdeauna va fi.
Au trecut câteva luni.
Într-o duminică, am organizat o masă mică de familie la casa bunicului. Am pregătit mâncărurile lui preferate, am pus muzică veche și am scos albumele cu fotografii.
Bunicul a fost vesel aproape toată după-amiaza.
La un moment dat, m-a rugat să pun un cântec pe care îl ascultase când era tânăr.
Nu mai știa numele melodiei, dar a început să fredoneze câteva note.
Tata a recunoscut-o imediat.
Când muzica a început, bunicul s-a ridicat încet și a privit fotografia bunicii de pe șemineu.
— Helen adora cântecul acesta, a spus.
Am zâmbit.
— Vrei să dansăm puțin, bunicule?
El m-a privit surprins.
— Cu mine?
— Sigur.
Tata s-a apropiat și ne-a ajutat să ne așezăm într-un loc unde bunicul se putea sprijini în siguranță.
Am făcut câțiva pași mici, ținându-ne de mâini.
Bunicul a început să râdă.
— Nu mai sunt dansatorul care eram odată.
— Nici nu trebuie să fii.
— Helen spunea mereu că dansez de parcă aș avea două picioare stângi.
Am râs împreună.
După câteva momente, bunicul s-a oprit și m-a privit.
— Emily, nu-i așa?
Am simțit un nod în gât.
— Da, bunicule.
A zâmbit larg.
— Nepoata mea.
— Exact.
— Ai crescut frumos.
Am început să plâng, dar am încercat să zâmbesc.
— Mulțumesc.
— Să nu-ți fie niciodată rușine de cine ești, mi-a spus. Și să nu lași pe nimeni să te facă să te simți mică.
Nu știu dacă era un sfat pe care îl pregătise sau doar o amintire care îi revenise în minte.
Dar am păstrat acele cuvinte.
În noaptea aceea, înainte să plec, am trecut pe la dormitorul lui.
Era deja în pat, cu o lampă aprinsă pe noptieră.
— Bunicule, am venit să-ți spun noapte bună.
A deschis ochii.
— Emily?
— Da.
— Pleci acasă?
— Da. Dar doamna care stă cu tine noaptea este în camera de alături. Și tata vine mâine dimineață.
A încuviințat.
— Bine.
M-am aplecat și l-am sărutat pe frunte.
— Noapte bună, bunicule.
Mi-a prins mâna pentru o clipă.
— Mulțumesc că ai venit.
— Vin cu drag.
— Și Emily?
— Da?
— Nu mai trebuie să stai lângă mine toată noaptea. Cred că acum pot să dorm.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Mă bucur.
A închis ochii.
Am rămas câteva secunde în prag, privindu-l.
Atunci am înțeles ceva ce nu aș fi putut înțelege cu câteva luni înainte.
Când eram copil, bunicul fusese omul lângă care mă simțeam în siguranță. Nu mă temeam de întuneric, de furtuni sau de vise urâte dacă știam că el este aproape.
Acum rolurile se schimbaseră.
Dar asta nu însemna că trebuia să devin singura persoană responsabilă de liniștea lui sau că trebuia să ignor propriile mele limite.
Însemna că puteam să-l iubesc, să-l ascult și să-l ajut să primească îngrijirea de care avea nevoie.
Mult timp mă întrebasem de ce tata mă avertiza mereu să fiu atentă în preajma bunicului.
Crezusem că avertismentele ascundeau un secret întunecat.
Dar adevărul era altul.
Tata văzuse cum omul care îl crescuse începea să se piardă printre propriile amintiri. Nu știuse cum să-mi explice, iar tăcerea lui transformase o problemă medicală dureroasă într-o teamă pe care nici măcar nu o puteam numi.
Am învățat atunci că unele secrete de familie nu ascund răutate. Uneori ascund frică, neputință și oameni care nu știu cum să vorbească despre ceea ce îi doare.
Dar am învățat și că iubirea nu trebuie să ne împiedice să punem întrebări sau să ne protejăm.
În seara în care bunicul m-a rugat să dorm lângă el, am simțit pentru prima dată teamă în preajma omului în care avusesem cea mai mare încredere.
În lunile care au urmat, am înțeles că adevărata lui rugăminte era mult mai simplă.
Nu voia să fie singur într-o lume care devenea, pe zi ce trecea, tot mai greu de recunoscut.
Iar noi nu puteam opri boala.
Dar puteam să ne asigurăm că, atunci când memoria avea să-l trădeze, dragostea noastră nu avea să dispară odată cu ea.
SFÂRȘIT.
