Cumnatul meu a venit la înmormântarea surorii mele însărcinate ținându-și amanta de braț

Creator Dan

— „Dacă auziți aceste cuvinte, înseamnă că nu am mai apucat să vă spun adevărul cât eram în viață.”

Vocea avocatei a răsunat limpede în biserica tăcută. Nimeni nu se mai mișca. Până și mama, care plânsese aproape fără oprire de când începuse slujba, își ridicase privirea spre femeia din fața altarului.

Alexandru s-a îndreptat în scaun.

— Este o lipsă de respect! a izbucnit el. Soția mea tocmai a murit!

— Tocmai de aceea, domnule Ionescu, voi respecta ceea ce mi-a cerut, a răspuns Daniela Haralambie.

Apoi și-a coborât din nou ochii spre document.

— „Mamă, tată, Andreea, vă rog să mă iertați că nu v-am spus cât de nefericită eram. Am încercat să vă protejez de problemele mele, dar acum înțeleg că tăcerea nu m-a protejat pe mine.”

Am simțit cum mi se taie respirația.

Cu două săptămâni înainte de moarte, Lidia venise la mine acasă. Îmi spusese că este obosită și că Alexandru lucrează prea mult. Încercasem să o conving să rămână peste noapte, dar refuzase.

Îmi aminteam perfect ultima noastră îmbrățișare.

Fusese mai lungă decât de obicei.

Atunci nu înțelesesem de ce.

— „Am descoperit că Alexandru are o relație cu Raluca de aproape un an”, a continuat avocata. „Nu acesta este însă lucrul care m-a speriat cel mai tare. Am aflat că soțul meu a făcut datorii importante și că a încercat să folosească bunurile mele pentru a le acoperi.”

Un murmur a străbătut biserica.

Raluca și-a ridicat capul de pe umărul lui Alexandru.

— Nu știam nimic despre datorii, a șoptit ea.

Alexandru i-a prins încheietura.

— Taci!

Am observat gestul.

Și mi-am amintit ceva ce Lidia îmi spusese cu câteva luni înainte.

„Alexandru se enervează foarte tare când îl contrazic.”

O întrebasem dacă o lovise vreodată.

Râsese nervos și schimbase subiectul.

Acum, amintirea aceea mă durea mai mult decât puteam suporta.

Avocata a continuat:

— „În urmă cu trei săptămâni, i-am spus lui Alexandru că vreau să divorțez. I-am explicat că nu voi semna documentele prin care îmi cerea să garantez împrumuturile lui și că nu voi accepta ca viitorul copilului nostru să fie pus în pericol.”

Alexandru s-a ridicat brusc.

— Minciuni! Sunt numai minciuni!

Tata s-a ridicat și el.

— Stai jos, Alexandru!

— Dumneavoastră nu înțelegeți! Lidia era instabilă emoțional! Sarcina o făcuse să-și imagineze lucruri!

Am simțit o furie atât de puternică, încât mi-au tremurat mâinile.

— Nu mai vorbi așa despre sora mea!

Preotul a făcut un pas înainte.

— Vă rog să păstrăm liniștea.

Daniela Haralambie a așteptat câteva secunde.

Apoi a rostit cuvintele care aveau să schimbe totul.

— „Dacă mi se întâmplă ceva, vă rog să nu acceptați automat explicațiile lui Alexandru. Am păstrat documente, mesaje și înregistrări despre ceea ce se petrece în casa noastră. Le-am încredințat avocatei mele pentru a fi predate autorităților competente, dacă va fi necesar.”

Alexandru a făcut un pas înapoi.

Pentru prima dată în acea zi, expresia lui calmă dispăruse.

— Ce înregistrări? a întrebat el.

Avocata nu i-a răspuns.

— „Andreea, tu ai fost mereu omul în care am avut cea mai mare încredere. Îmi pare rău că nu ți-am spus totul. Mi-a fost rușine să recunosc că bărbatul pe care îl apăram în fața tuturor devenise omul de care mă temeam cel mai mult.”

Mi-am acoperit gura cu palma.

Lacrimile îmi curgeau pe obraji.

— „Dacă băiețelul meu se naște și eu nu pot avea grijă de el, vreau să știe că l-am iubit din prima clipă. Iar dacă nu voi apuca să-l cunosc, vreau ca familia mea să-i păstreze amintirea. L-am numit Noah pentru că numele acesta însemna pentru mine speranță.”

Mama a izbucnit în plâns.

Daniela Haralambie a făcut o pauză.

Ultimele rânduri erau scrise de mână.

— „Nu vreau răzbunare. Vreau adevărul. Și vreau ca nimeni să nu spună vreodată că am ales să tac pentru că nu aveam nimic de spus.”

Avocata a închis documentul.

În biserică se lăsase o liniște apăsătoare.

Alexandru privea fix spre servieta ei.

— Nu aveți dreptul să faceți asta, a spus el încet.

Daniela l-a privit fără să clipească.

— Am respectat instrucțiunile clientei mele. În ceea ce privește celelalte documente, ele au fost deja puse la dispoziția instituțiilor competente.

Alexandru a pălit.

Raluca și-a retras brațul dintr-al lui.

— Ce documente, Alexandru?

El nu i-a răspuns.

În schimb, s-a întors și a ieșit grăbit din biserică.

Raluca l-a urmat după câteva secunde.

Eu am rămas în picioare, privind sicriul surorii mele.

Nu știam încă ce se întâmplase cu adevărat în seara în care murise.

Dar știam că nu voi mai permite nimănui să-i reducă viața la povestea unui accident nefericit.

După înmormântare, Daniela Haralambie ne-a invitat pe mine și pe părinții mei la cabinetul ei.

Biroul se afla într-o clădire veche din centrul orașului, la etajul întâi. Pe pereți erau diplome și fotografii, iar pe masă ne aștepta un dosar gros, legat cu o bandă albastră.

— Înainte să discutăm, trebuie să vă explic ceva, a spus avocata. Lidia a venit la mine cu aproape o lună înainte să moară. Dorea să înceapă procedura de divorț și să-și protejeze bunurile.

Mama și-a strâns batista între degete.

— De ce nu ne-a spus?

— Mi-a explicat că se temea de reacția soțului și că voia să aibă un plan sigur înainte de a pleca din locuința comună.

Am privit dosarul.

— Ce conține?

— Corespondență, extrase bancare, copii ale unor documente și mai multe fișiere audio. Lidia a descris inclusiv episoade în care se simțise amenințată.

— A lovit-o? am întrebat.

Avocata a ezitat.

— Mi-a relatat că au existat împingeri și gesturi agresive. Dar nu pot transforma relatările ei în concluzii judiciare. Tocmai de aceea materialele au fost transmise pentru verificare.

Tata și-a dus mâinile la față.

— Doamne… Și noi credeam că sunt fericiți.

Daniela a scos o fotografie din dosar.

Era făcută cu telefonul.

Se vedea o vânătaie pe brațul Lidiei.

Pe spatele fotografiei, sora mea scrisese data și câteva cuvinte.

„M-a prins de braț când i-am spus că vreau să plec.”

Am simțit că mi se face rău.

Îmi aminteam că o văzusem purtând bluze cu mânecă lungă în zilele călduroase.

O întrebasem dacă nu îi este cald.

Îmi răspunsese că așa se simte mai confortabil.

Nu insistasem.

— Andreea, a spus mama, tu ai observat ceva?

Am încuviințat încet.

— Uneori părea speriată. Dar mereu spunea că este obosită din cauza sarcinii.

— Și eu am văzut-o plângând într-o zi, a mărturisit tata. Mi-a spus că se certase cu Alexandru, dar că se vor împăca.

Ne-am privit unul pe altul.

Fiecare dintre noi avea câte o amintire care, privită separat, păruse neînsemnată.

Acum toate alcătuiau o imagine pe care ne era greu să o acceptăm.

Daniela a împins spre noi o copie a unui document.

— Mai este ceva important. Lidia avea în proprietate un apartament moștenit de la bunica dumneavoastră.

Am încuviințat.

— Da. În Ploiești. Îl închiria.

— Alexandru încercase să o convingă să garanteze cu acel apartament un împrumut pentru firma lui.

— Ce firmă? a întrebat tata.

— O societate de transport pe care o administra împreună cu un asociat. Din documentele pe care le avem rezultă că avea datorii semnificative.

— Lidia a semnat ceva? am întrebat.

— Potrivit documentelor pe care le-a adus, a refuzat. Dar există o copie a unei cereri care pare să conțină semnătura ei. Autenticitatea acesteia trebuie verificată.

M-am ridicat brusc.

— Vreți să spuneți că cineva i-ar fi putut falsifica semnătura?

— Este una dintre posibilitățile investigate. Nu putem afirma asta înainte de expertiză.

M-am așezat la loc.

Simțeam că tot ce știusem despre viața surorii mele fusese o minciună.

În următoarele zile, am fost chemată să dau declarații.

Le-am povestit anchetatorilor despre ultima vizită a Lidiei, despre felul în care Alexandru se purtase la înmormântare și despre lucrurile pe care le observasem în lunile dinaintea tragediei.

Mi s-a explicat că moartea surorii mele era investigată și că nu trebuia să trag concluzii înainte ca probele să fie analizate.

Am înțeles.

Dar așteptarea era insuportabilă.

În fiecare noapte visam scara din casa Lidiei.

Nu fusesem acolo în seara tragediei.

Nu știam ce se întâmplase.

Și tocmai această necunoaștere mă măcina.

La două săptămâni după înmormântare, am primit un telefon de la un număr necunoscut.

— Andreea Marinescu?

— Da.

— Sunt Raluca.

Am rămas nemișcată.

— Ce vrei?

— Trebuie să vorbesc cu tine despre Alexandru.

Am simțit cum îmi crește pulsul.

— Nu am nimic de discutat cu tine.

— Te rog. Este vorba despre seara în care a murit Lidia.

Am strâns telefonul în mână.

— Dacă știi ceva, mergi la poliție.

— Am fost deja. Dar vreau să-ți spun și ție că nu am știut totul.

Am închis ochii.

— Ce anume nu ai știut?

Raluca a început să plângă.

— Alexandru mi-a spus că Lidia știa despre noi și că urmau să divorțeze amiabil. Mi-a spus că ea nu mai voia să fie cu el.

— Și l-ai crezut?

— Da.

— Ai venit la înmormântarea ei ținându-l de braț.

La celălalt capăt al firului s-a lăsat liniștea.

— Știu. A fost îngrozitor. Nu am nicio scuză pentru asta.

Am simțit că îmi tremură vocea.

— Sora mea era însărcinată. Murise împreună cu copilul ei. Iar voi v-ați așezat în primul rând ca și cum ați fi fost invitații de onoare.

— Îmi pare rău, Andreea.

— Ce știi despre seara aceea?

Raluca a inspirat adânc.

— Alexandru m-a sunat înainte să anunțe ambulanța.

Am simțit că îmi îngheață sângele.

— Ce?

— Mi-a spus că avusese o ceartă cu Lidia și că ea căzuse pe scări. Era foarte agitat. M-a întrebat ce să facă.

— La ce oră?

— Puțin după nouă seara.

— Și când a sunat la 112?

— Nu știu exact. Dar le-am spus anchetatorilor despre apel și le-am arătat istoricul convorbirilor.

M-am sprijinit de perete.

— De ce nu ai spus nimic mai devreme?

— Pentru că mi-a spus că, dacă povestesc, voi fi considerată vinovată. Și pentru că mi-a fost frică.

Am rămas tăcută.

Nu știam dacă să o cred.

Dar informația putea fi importantă.

— Ai făcut bine că ai mers la poliție, i-am spus în cele din urmă. Acum lasă anchetatorii să stabilească ce s-a întâmplat.

Am închis telefonul și am început să plâng.

Nu era prima dată când plângeam după moartea Lidiei.

Dar de data aceasta plângeam și de furie.

La câteva zile după acea convorbire, Daniela Haralambie m-a sunat.

— Andreea, trebuie să vii la cabinet.

— S-a întâmplat ceva?

— Am primit o confirmare privind unul dintre documentele lăsate de Lidia.

Am ajuns în mai puțin de o oră.

Avocata m-a întâmpinat cu o expresie serioasă.

— Înainte să moară, sora ta mi-a lăsat o scrisoare personală pentru tine. Mi-a cerut să ți-o dau după înmormântare, când vei fi pregătită.

Mi-a întins un plic crem.

Pe el era scris numele meu.

Recunoșteam scrisul Lidiei.

Am început să tremur.

— Pot să o citesc aici?

— Desigur.

Am desfăcut plicul cu grijă.

Înăuntru se aflau două pagini scrise de mână.

„Draga mea Andreea,

Dacă citești această scrisoare, înseamnă că lucrurile nu au mers așa cum speram. Vreau să știi că nu am fost mereu tristă. Au existat și zile frumoase. Mai ales de când am aflat că îl voi avea pe Noah.”

Lacrimile mi-au încețoșat vederea.

Am continuat.

„Știu că te-ai supărat când am refuzat să-ți spun ce se întâmplă între mine și Alexandru. Nu am făcut-o pentru că nu aveam încredere în tine. Dimpotrivă. Mi-a fost teamă că, dacă afli, vei veni imediat să mă aperi și lucrurile vor deveni și mai periculoase.”

Mi-am dus mâna la gură.

Era adevărat.

Dacă aș fi știut că Alexandru o amenința, probabil aș fi mers direct la el.

„Am început să fac un plan. Am vorbit cu doamna Haralambie, am strâns documentele și am pregătit o geantă cu haine pentru mine și copil. Voiam să plec înainte să nasc. Nu mai voiam ca fiul meu să crească într-o casă în care mama lui se teme să vorbească.”

Am închis ochii.

Mi-am imaginat-o pe Lidia împăturind haine mici de bebeluș, pregătind în secret o plecare pe care nu mai apucase să o facă.

„Andreea, te rog să nu te învinovățești. Ai fost cea mai bună soră pe care aș fi putut să o am. Îmi amintesc cum mă apărai când eram mici, cum îmi împrumutai hainele și cum mă făceai să râd când plângeam.”

Am izbucnit în suspine.

„Dacă voi reuși să plec, vreau să vii să mă ajuți să zugrăvim camera lui Noah. Am ales deja o culoare: verde foarte deschis. Și vreau să-i cumpărăm împreună o lampă în formă de lună.”

Am zâmbit printre lacrimi.

Lidia iubise mereu lucrurile simple.

Nu voia o casă mare sau bijuterii scumpe.

Voia o cameră verde pentru băiețelul ei.

Ultimele rânduri m-au făcut să-mi lipesc scrisoarea de piept.

„Orice s-ar întâmpla, să nu uiți că te iubesc. Și să nu lași durerea să te transforme într-un om care nu mai poate iubi. Tu trebuie să trăiești, Andreea. Să trăiești și pentru toate zilele frumoase pe care încă le ai înainte.”

Am rămas mult timp în cabinet, ținând scrisoarea în mâini.

Daniela nu m-a grăbit.

Când am reușit să vorbesc, am întrebat-o:

— Credeți că știa că va muri?

Avocata a clătinat din cap.

— Nu cred că putem spune asta. Din discuțiile noastre, Lidia își făcea planuri pentru viitor. Voia să plece și să-și crească băiețelul în siguranță.

Am privit din nou scrisoarea.

— Atunci de ce a lăsat toate aceste instrucțiuni?

— Pentru că se temea. Și pentru că voia să fie pregătită dacă situația se agrava.

Am încuviințat.

În ziua aceea am înțeles că sora mea nu renunțase la viață.

Încerca să și-o recâștige.

În lunile care au urmat, ancheta a continuat.

Au fost analizate apelurile telefonice, mesajele, documentele financiare și concluziile medico-legale. Au fost audiați oameni care îi cunoscuseră pe Lidia și Alexandru, inclusiv vecini care au relatat că auziseră certuri în perioada dinaintea tragediei.

Eu și părinții mei am așteptat fiecare informație cu teamă.

Nu voiam să ne construim speranța pe zvonuri.

Voiam să știm ce se putea demonstra.

În cele din urmă, anchetatorii au stabilit că existau suficiente probe pentru ca Alexandru să fie trimis în judecată în legătură cu moartea Lidiei.

Nu am simțit bucurie când am aflat.

Am simțit doar că începea o altă etapă dureroasă.

Procesul a durat mult.

În sala de judecată, am ascultat mărturii despre ultimele luni din viața surorii mele.

Am aflat că Lidia încercase să se intereseze despre locuințe de închiriat în Ploiești.

Că discutase cu o prietenă despre posibilitatea de a se muta temporar.

Că păstrase copii ale unor documente financiare fiindcă se temea să nu fie obligată să semneze ceva împotriva voinței ei.

Și că, în ultimele zile, îi spusese lui Alexandru că decizia de a divorța era definitivă.

În timpul procesului, apărarea lui Alexandru a susținut că moartea fusese rezultatul unei căderi accidentale.

Acuzarea a prezentat însă probe medico-legale, declarații și alte elemente care, potrivit acesteia, contraziceau versiunea lui.

Am ascultat totul cu inima strânsă.

Nu a fost ușor să aud detalii despre ultimele momente ale Lidiei.

Uneori ieșeam pe hol și plângeam în brațele mamei.

Alteori tata îmi aducea apă și îmi spunea să respir încet.

Dar ne întorceam în sală.

Pentru că Lidia nu mai putea vorbi.

Iar noi voiam ca adevărul despre viața și moartea ei să fie stabilit printr-un proces corect.

După administrarea probelor și audierea martorilor, instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare împotriva lui Alexandru pentru faptele reținute în sarcina sa.

Hotărârea a fost contestată.

Au mai trecut luni până când procedurile judiciare s-au încheiat, iar condamnarea a rămas definitivă.

În ziua în care am primit vestea, mama s-a așezat pe un scaun și a început să plângă.

— Acum știe toată lumea că fata mea nu a murit așa cum a spus el.

Tata i-a pus mâna pe umăr.

Eu am rămas lângă fereastră.

Crezusem că acel moment îmi va aduce liniște.

Dar nu mi-a adus-o imediat.

Nicio hotărâre judecătorească nu putea să o aducă pe Lidia înapoi.

Nici pe Noah.

Nu aveam să-mi cunosc niciodată nepotul.

Nu aveam să-i aud primul plâns sau primul râs.

Nu aveam să-l văd alergând prin curtea părinților mei.

Și nici nu aveam să-mi mai aud sora spunându-mi, ca în copilărie:

— Andreea, vino să-ți arăt ceva!

Dar, încet, am început să înțeleg că dreptatea și vindecarea nu sunt același lucru.

Dreptatea poate stabili responsabilități.

Vindecarea cere timp.

Și, uneori, începe cu lucruri foarte mici.

Într-o duminică de primăvară, am mers la apartamentul pe care Lidia îl moștenise de la bunica noastră.

După finalizarea procedurilor succesorale, familia hotărâse să păstreze locuința.

Era un apartament modest, cu două camere, într-un bloc vechi din Ploiești.

Am deschis ușa și am intrat.

În sufragerie încă se afla o bibliotecă din lemn închis la culoare, iar pe pervaz erau ghivecele pe care bunica le îngrijise ani întregi.

Am deschis fereastra.

Aerul cald a intrat în cameră.

Atunci mi-am amintit scrisoarea Lidiei.

„Vreau să vii să mă ajuți să zugrăvim camera lui Noah.”

Am privit dormitorul mic.

Și am știut ce vreau să fac.

În săptămânile următoare, am discutat cu părinții mei și cu o organizație locală care sprijinea femeile și copiii aflați în situații dificile.

Am propus ca apartamentul să fie folosit, în condiții clare și printr-un parteneriat bine organizat, pentru găzduirea temporară a unei mame care încerca să iasă dintr-un mediu nesigur.

Mama a început să plângă atunci când i-am spus.

— Crezi că Lidia și-ar fi dorit asta?

Am privit-o.

— Cred că și-ar fi dorit ca o altă femeie să aibă șansa să plece la timp.

Tata a încuviințat.

— Atunci să facem lucrurile cum trebuie.

Am renovat apartamentul.

Am reparat instalațiile, am schimbat mobilierul deteriorat și am amenajat bucătăria.

În dormitorul mic, am ales o culoare verde foarte deschis.

Exact culoarea pe care Lidia o dorise pentru camera lui Noah.

Am cumpărat și o lampă în formă de lună.

În seara în care am montat-o, am rămas singură în cameră.

Lumina ei blândă se răspândea pe pereți.

M-am așezat pe podea și am plâns.

Nu știu cât timp am stat acolo.

Dar, pentru prima dată după moartea surorii mele, lacrimile nu mai erau însoțite doar de furie.

Erau și lacrimi de dor.

De iubire.

Și de recunoștință pentru cei treizeci de ani în care o avusesem lângă mine.

Câteva luni mai târziu, prin intermediul organizației partenere, în apartament s-a mutat temporar o tânără mamă cu un băiețel de doi ani.

Nu i-am cerut să-mi povestească prin ce trecuse.

Nu aveam nevoie să-i cunosc suferința pentru a-i respecta dreptul la siguranță.

În ziua în care a primit cheile, femeia a privit dormitorul verde.

— Este foarte frumos, a spus încet.

Băiețelul ei a observat lampa.

— Luna!

A întins mâna spre ea și a început să râdă.

Am simțit un nod în gât.

— Da, am șoptit. Este luna.

În acel moment, mi-am imaginat-o pe Lidia zâmbind.

Nu pentru că durerea dispăruse.

Ci pentru că ceva din visul ei continua să existe.

În anii care au urmat, am păstrat scrisoarea surorii mele într-o cutie de lemn, alături de fotografiile noastre din copilărie.

Uneori o reciteam.

Alteori nu aveam puterea.

Dar nu am uitat niciodată ultimele ei cuvinte.

„Tu trebuie să trăiești, Andreea.”

Am început să le înțeleg cu adevărat abia după ce am încetat să-mi organizez fiecare zi în jurul pierderii ei.

M-am întors la lucrurile care îmi făceau plăcere.

Am început din nou să călătoresc.

Să ies cu prietenii.

Să râd fără să mă simt vinovată.

Și, mai ales, să le spun oamenilor pe care îi iubesc cât de importanți sunt pentru mine.

Într-o după-amiază de toamnă, am mers împreună cu părinții mei la cimitir.

Am adus crini albi, florile preferate ale Lidiei.

Pe piatra funerară erau gravate numele ei și al băiețelului pe care nu apucase să-l țină în brațe.

Mama a așezat florile și a mângâiat piatra rece.

— Mi-e dor de voi în fiecare zi, a șoptit.

Tata a rămas lângă ea.

Eu am scos din geantă o fotografie.

Era imaginea dormitorului verde, cu lampa în formă de lună aprinsă.

Am așezat-o lângă flori.

— Am făcut-o, Lidia, am spus încet. Am pregătit camera.

Vântul a mișcat ușor frunzele copacilor.

Am închis ochii.

Mi-am amintit ultima ei aniversare, când râseserăm împreună până ne dureau obrajii.

Mi-am amintit cum își așezase mâna pe burtă și îmi spusese că Noah va avea cei mai frumoși ochi din lume.

Și mi-am amintit ziua înmormântării.

Ziua în care Alexandru intrase în biserică ținând-o pe Raluca de braț.

Atunci crezusem că nimic nu mă va mai putea răni mai tare decât lipsa lui de respect.

Dar mă înșelasem.

Cea mai mare durere fusese să descopăr cât de singură se simțise sora mea în ultimele luni.

Și cea mai importantă lecție fusese să înțeleg că uneori oamenii care spun că sunt bine au nevoie să fie întrebați încă o dată.

Nu pentru a fi judecați.

Nu pentru a fi obligați să vorbească.

Ci pentru a ști că există cineva care îi va asculta atunci când vor fi pregătiți.

Înainte să plecăm, am atins piatra funerară.

— Nu te-am putut salva, Lidia, am șoptit. Dar nu voi lăsa povestea ta să fie uitată.

Mama mi-a luat mâna.

Am plecat împreună, fără să mai spunem nimic.

În seara aceea, când am ajuns acasă, am deschis din nou scrisoarea surorii mele.

Am citit ultimul paragraf.

„Să nu lași durerea să te transforme într-un om care nu mai poate iubi.”

Am așezat scrisoarea la loc.

Și am înțeles că acesta fusese, de fapt, ultimul dar al Lidiei.

Nu documentele care au ajutat la aflarea adevărului.

Nu mesajul care îl făcuse pe Alexandru să pălească în fața tuturor.

Ci curajul de a ne aminti de ea fără să lăsăm ura să ne conducă restul vieții.

Sora mea nu mai era lângă noi.

Dar iubirea ei rămăsese.

În scrisorile păstrate cu grijă.

În amintirile noastre.

În camera verde în care un alt copil putea dormi în siguranță.

Și în fiecare zi în care alegeam să nu întoarcem privirea atunci când cineva avea nevoie de ajutor.

SFÂRȘIT.