Radu a făcut un pas înainte, de parcă ar fi vrut să smulgă testamentul din mâinile avocatului. Cristina l-a prins imediat de braț, dar el nici măcar nu a privit-o. Ochii îi erau fixați asupra documentului, iar pe frunte începuseră să-i apară picături de transpirație.
— Trebuie să fie o greșeală, a spus el. Eu sunt soțul ei. Sunt persoana care ar trebui să moștenească totul!
Domnul Dumitrescu nu s-a lăsat impresionat. A așezat documentul pe pupitru și și-a ridicat privirea spre cei prezenți. Apoi a rostit câteva cuvinte care au schimbat pentru totdeauna atmosfera din biserică.
— Domnule Popescu, vă rog să mă lăsați să termin. Fiica dumneavoastră, doamnă Ionescu, a pregătit acest testament cu șase săptămâni înainte de moarte. Și există un motiv foarte important pentru care a făcut asta.
Am simțit cum sora mea îmi strânge brațul. Știam că Ana vizitase un avocat, dar nu cunoscusem toate detaliile. În ultimele săptămâni de viață, fiica mea devenise neobișnuit de rezervată. Îmi spusese doar că avea nevoie să-și pună lucrurile în ordine înainte de nașterea copilului.
Atunci nu înțelesesem de ce.
— Prin acest testament, a continuat avocatul, Ana a desemnat-o pe mama sa drept beneficiară a bunurilor care îi aparțineau personal, în limitele prevăzute de lege. Este vorba despre casa moștenită de la bunicii ei, economiile personale și participația deținută în societatea comercială înființată înaintea căsătoriei.
Radu a încremenit. Casa despre care vorbea avocatul era vila din Brașov în care locuiseră el și Ana. Firma era cea din care ginerele meu își finanțase mașinile scumpe, vacanțele și stilul de viață extravagant, deși nu contribuise aproape deloc la dezvoltarea ei.
— Nu poate face asta! a izbucnit el. Suntem căsătoriți! Am drepturi!
— Aveți drepturile pe care vi le recunoaște legea, a răspuns calm avocatul. Dar asta nu înseamnă că toate bunurile soției dumneavoastră vă aparțin automat. Iar testamentul nu este singurul document pe care Ana mi l-a încredințat.
Cristina și-a retras încet mâna de pe brațul lui Radu. Pentru prima dată, părea nesigură. Își plimba privirea între avocat și bărbatul lângă care venise atât de triumfătoare.
— Ce alte documente? a întrebat Radu, încercând să-și controleze vocea.
Avocatul a scos din servietă un dosar albastru. L-a deschis cu grijă și a așezat câteva fotografii pe pupitru. Nu le puteam vedea de unde stăteam, dar am observat cum chipul lui Radu își pierde culoarea.
— Cu două luni înainte de accident, Ana a descoperit transferuri neautorizate din conturile societății. Sumele au ajuns în mai multe conturi, inclusiv într-unul care aparține unei persoane prezente astăzi aici.
Privirea avocatului s-a îndreptat spre Cristina.
Femeia a făcut instinctiv un pas înapoi.
— Nu știu despre ce vorbiți, a murmurat ea.
— Atunci poate ne puteți explica de ce ați primit, în ultimele opt luni, peste 180.000 de lei din fondurile firmei administrate de Ana.
Un murmur puternic a izbucnit printre cei prezenți. Cristina și-a dus mâna la gură, iar Radu a lovit cu palma spătarul unei bănci. Preotul s-a apropiat, cerându-le tuturor să păstreze respectul cuvenit locului.
Eu nu puteam să-mi desprind privirea de la avocat.
Fiica mea știa.
Știa despre aventură, despre bani și despre minciunile bărbatului cu care se căsătorise. Și, în loc să-mi spună totul, alesese să strângă dovezi.
— Ana a depus o sesizare înainte de accident, a continuat domnul Dumitrescu. Documentele financiare au fost deja transmise autorităților competente. Testamentul nu anulează drepturile legale ale soțului supraviețuitor, însă nici nu îl protejează de eventualele consecințe ale faptelor sale.
Radu a început să respire tot mai repede.
— Accidentul n-are nicio legătură cu banii! a strigat el.
Avocatul a rămas nemișcat.
— Interesant, domnule Popescu. Eu nu am afirmat că ar exista vreo legătură.
Liniștea care a urmat a fost apăsătoare. Am văzut cum Radu își dă seama de ceea ce tocmai spusese. A încercat să adauge ceva, dar cuvintele nu i-au mai ieșit.
Atunci mi-am amintit ultima conversație cu Ana.
Fusese cu trei zile înainte de accident. Mă sunase seara târziu și mă întrebase dacă putea veni să locuiască o perioadă la mine după naștere. Îi spusesem că ușa mea avea să fie întotdeauna deschisă pentru ea și pentru copil. Înainte să închidă, îmi mărturisise ceva ce atunci mi se păruse doar o expresie a oboselii.
— Mamă, dacă mi se întâmplă ceva, să nu crezi tot ce îți spune Radu.
Încercasem să aflu ce voia să spună, dar ea schimbase subiectul. Îmi promisese că vom discuta în weekend, când avea să vină în vizită. Weekendul acela nu mai venise niciodată.
Mi-am ridicat privirea spre avocat.
— Domnule Dumitrescu, am spus cu o voce pe care abia mi-o recunoșteam, Ana v-a vorbit despre accident? Despre faptul că se temea de ceva?
Bărbatul a ezitat. Pentru prima dată, calmul lui părea să se clatine. A închis dosarul albastru și s-a apropiat de mine.
— Doamnă Ionescu, fiica dumneavoastră mi-a lăsat și o scrisoare personală. Mi-a cerut să v-o înmânez dacă i se întâmplă ceva înainte de naștere.
Mi-a întins un plic alb, pe care am recunoscut imediat scrisul Anei.
„Pentru mama. Te rog să citești până la capăt.”
Degetele îmi tremurau atât de tare, încât sora mea a trebuit să mă ajute să deschid plicul. Înăuntru erau trei pagini scrise de mână și o fotografie mică, făcută la o ecografie. Pe spatele fotografiei, Ana scrisese numele pe care îl alesese pentru băiețelul ei.
Matei.
Am strâns fotografia la piept și am început să citesc.
„Mamă, dacă ai această scrisoare în mâini, înseamnă că nu am mai apucat să-ți spun adevărul. Îmi pare rău că te-am ținut departe de problemele mele. Am vrut să te protejez, dar acum înțeleg că tăcerea mea a fost o greșeală.”
Lacrimile mi-au încețoșat vederea. Am șters hârtia cu mâneca, având grijă să nu o ud, apoi am continuat.
„Radu nu este omul pe care îl credeam. Am descoperit că îmi folosește banii pentru Cristina și că încearcă să mă convingă să-i cedez controlul firmei. Când am refuzat, a devenit agresiv. Nu m-a lovit, dar m-a amenințat că îmi va lua totul și că nimeni nu mă va crede.”
Am simțit cum mi se taie picioarele. Sora mea m-a ajutat să mă așez pe banca din apropiere. Dincolo de lacrimi, îl vedeam pe Radu încercând să se strecoare spre ieșire.
Dar avocatul nu terminase.
— Mai există ceva ce trebuie să știți, doamnă Ionescu. Cu patru zile înainte de accident, Ana mi-a adus o înregistrare. Mi-a cerut să o păstrez într-un loc sigur și să o predau autorităților dacă ar fi pățit ceva.
Radu s-a oprit brusc.
— Nu aveți dreptul să faceți asta! a strigat el.
— Înregistrarea a fost deja predată organelor de anchetă, a răspuns avocatul. Nu eu voi decide ce dovedește. Dar cred că familia Anei trebuie să știe că există.
Cristina s-a întors spre Radu, cu ochii larg deschiși.
— Ce înregistrare? Despre ce vorbește?
El nu i-a răspuns.
Am privit din nou scrisoarea. Mai rămăseseră câteva rânduri, scrise cu litere mai apăsate decât restul. Parcă Ana își adunase toate puterile pentru a-mi transmite ultimul avertisment.
„Mamă, dacă Radu îți spune că accidentul a fost provocat de neatenția mea, te rog să ceri să fie verificate toate dovezile. În dimineața zilei în care îți scriu, am găsit ceva la mașină care m-a speriat. Nu știu dacă este o simplă defecțiune sau dacă cineva a umblat la ea. Am făcut fotografii și le-am trimis avocatului.”
Am ridicat capul încet.
Ana murise după ce mașina ei ieșise de pe șosea, într-o curbă de lângă Predeal. Polițiștii ne spuseseră că ancheta era încă în desfășurare. Radu insistase însă, încă din prima zi, că fiica mea probabil adormise la volan.
Acum înțelegeam de ce se grăbise atât de tare să ofere o explicație.
— Domnule Dumitrescu, am întrebat, fotografiile acelea mai există?
— Da. Sunt păstrate împreună cu celelalte probe. Iar expertiza tehnică a mașinii nu este încă finalizată.
Radu a început să se îndrepte din nou spre ușă, dar Cristina l-a apucat de braț.
— Spune-mi că n-ai făcut nimic, i-a cerut ea, aproape plângând. Radu, uită-te la mine și spune-mi că nu ai făcut nimic!
El a smuls brațul din mâna ei.
— Taci, Cristina!
În acel moment, am observat doi bărbați îmbrăcați civil lângă intrarea bisericii. Unul dintre ei a făcut câțiva pași spre Radu și i-a arătat legitimația de polițist.
— Domnule Popescu, trebuie să discutăm cu dumneavoastră. Vă rugăm să ne însoțiți pentru câteva clarificări în legătură cu ancheta.
Ginerele meu a privit în jur, căutând parcă pe cineva care să-l apere. Nimeni nu s-a mișcat. Nici măcar Cristina.
Înainte să plece, Radu s-a întors spre mine. Pentru o clipă, am văzut în ochii lui aceeași aroganță cu care intrase în biserică. Dar acum era amestecată cu teamă.
— Margareta, nu știi toată povestea, a spus el.
M-am ridicat încet, ținând scrisoarea Anei într-o mână și fotografia lui Matei în cealaltă.
— Atunci spune-le polițiștilor partea pe care eu nu o știu.
Nu am ridicat vocea. Nu am plâns în fața lui. M-am întors spre sicriul fiicei mele și i-am atins pentru ultima dată mâna rece.
— Îți promit, Ana, am șoptit. O să aflu adevărul.
Credeam că aceea avea să fie ultima surpriză a zilei. Dar, când oamenii au început să părăsească biserica, domnul Dumitrescu s-a apropiat din nou de mine. Avea în mână telefonul și o expresie pe care nu i-o mai văzusem până atunci.
— Doamnă Ionescu, tocmai am primit un mesaj de la investigatorul care se ocupă de dosar. Există o informație nouă despre accidentul Anei.
Am simțit cum inima începe să-mi bată cu putere.
— Ce informație?
Avocatul a privit spre ușa prin care tocmai ieșise Radu, apoi mi-a răspuns în șoaptă:
— Înregistrarea de pe o cameră de supraveghere arată că, în noaptea dinaintea accidentului, cineva s-a apropiat de mașina fiicei dumneavoastră. Iar persoana identificată de anchetatori nu este Radu.
Am rămas nemișcată.
— Atunci cine este?
Domnul Dumitrescu a întors telefonul spre mine.
Pe ecran era o fotografie neclară, surprinsă într-o parcare întunecată. O femeie cu părul lung stătea lângă mașina Anei, ținând ceva în mână.
Am recunoscut imediat haina roșie.
Era aceeași haină pe care Cristina o purtase cu doar trei zile înainte, când venise la mine acasă și mă întrebase, cu un zâmbet fals, dacă Ana se simțea bine în ultima vreme.
Și atunci am înțeles că femeia care îmi șoptise lângă sicriu „Se pare că eu am câștigat” s-ar putea să fi știut mult mai multe despre moartea fiicei mele decât îndrăznise cineva să bănuiască.