În cutie se afla un inel.
Nu era un inel scump, cu diamant sau cu vreo piatră prețioasă. Era un cerculeț subțire din metal, puțin strâmb, cu o zgârietură adâncă pe una dintre margini. Alături se găsea o panglică albastră, decolorată de vreme, și o fotografie mică, îngălbenită.
Am recunoscut inelul înainte să ating fotografia.
Îl făcuse Stanislav pentru mine în vara anului 1938, dintr-o bucată de sârmă pe care o găsise în atelierul tatălui său. Aveam doisprezece ani, iar el treisprezece. Mi-l pusese pe deget într-o după-amiază călduroasă, în grădina din spatele caselor noastre, sub un măr care făcea fructe mici și acre.
— Nu e din aur, îmi spusese, foarte serios. Dar când o să fiu mare, o să-ți cumpăr unul adevărat.
Eu râsesem și îl întrebasem dacă avea de gând să devină bogat.
— Nu trebuie să fiu bogat ca să te iubesc, Sofia. Trebuie doar să nu te uit.
Atunci mi se păruse o replică amuzantă, spusă de un băiat care încerca să se poarte ca un adult. Acum, după atâtea decenii, acele cuvinte m-au lovit cu o putere pe care nu o puteam descrie.
— Bunico? a întrebat nepoata mea. Te simți bine?
Nu am putut să-i răspund imediat.
Am ridicat fotografia.
Eram eu și Stanislav, în fața porții de lemn a casei părinților mei din Varșovia. Eu aveam două codițe împletite, o rochie albă cu guler rotund și un zâmbet atât de larg, încât aproape că nu-mi recunoșteam chipul. Stanislav stătea lângă mine, cu o mână în buzunar și cu cealaltă sprijinită stângaci pe umărul meu.
Pe spatele fotografiei erau câteva cuvinte scrise cu cerneală albastră.
„Pentru Sofia. Până când ne vom revedea. Stanislav.”
Am început să plâng.
Nu plânsesem așa nici când vândusem casa în care îmi crescusem copiii, nici când îmi îngropasem soțul după cincizeci și trei de ani de căsnicie. Era un plâns care venea dintr-un loc mult mai vechi, dintr-o parte a sufletului meu pe care o crezusem închisă pentru totdeauna.
Nepoata mea, Emma, s-a așezat lângă mine.
— Bunico, cine este omul acesta?
Am mângâiat fotografia cu degetul mare.
— Un băiat pe care l-am iubit când eram copil.
Emma a privit inelul.
— Și el ți l-a trimis?
— Da. Dacă este cine cred eu că este, atunci a păstrat lucrurile acestea aproape nouăzeci de ani.
Emma a rămas cu gura întredeschisă.
— Nouăzeci de ani?
Am încuviințat.
— Cum îl cheamă?
— Stanislav.
Am rostit numele încet, ca și cum mi-ar fi fost teamă să nu-l sparg.
Emma și-a scos telefonul.
— Trebuie să-l găsim.
Am strâns cutia la piept.
— Unde l-ai întâlnit?
— La librărie. A venit cu un domn mai tânăr, probabil nepotul lui. M-a întrebat cum mă cheamă, iar când i-am spus numele de familie, a început să tremure.
— Și apoi?
— M-a întrebat dacă bunica mea s-a născut la Varșovia. Am crezut că este o coincidență, așa că i-am spus că da. Atunci a scos pachetul din buzunarul hainei.
Am închis ochii.
— Ți-a spus unde locuiește?
Emma a ezitat.
— Nu. Dar mi-a lăsat ceva în plus.
A scos din geantă o carte poștală.
Pe față era o fotografie veche cu Varșovia. Pe spate, o adresă dintr-un cartier liniștit al orașului Chicago și un număr de telefon.
Sub ele era scris un singur rând.
„Dacă Sofia își amintește de mine, voi fi acolo duminică, la ora trei.”
Am privit ceasul de pe perete.
Era vineri.
Mai aveam două zile.
În noaptea aceea nu am putut dormi.
Am rămas în fotoliul de lângă fereastră, cu inelul așezat în palmă, în timp ce amintirile se întorceau una câte una. Îmi aminteam mirosul pâinii coapte de mama, tramvaiele care treceau pe străzile Varșoviei, glasul tatălui meu când mă chema la masă și râsul lui Stanislav când alergam prin grădină.
Dar îmi aminteam și ultima dimineață.
Era începutul lunii septembrie 1939. Tata intrase în camera mea înainte de răsărit și îmi spusese să mă îmbrac repede. Mama împacheta câteva haine, fotografii și documente. În casă se simțea o teamă pe care nimeni nu voia să o numească.
— Dar Stanislav? întrebasem eu.
— Nu avem timp, Sofia, îmi răspunsese tata.
Am fugit până la poartă.
Casa vecinilor era cufundată în liniște. Am bătut de două ori, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am lăsat inelul de sârmă într-o cutie mică, lângă o scrisoare în care îi promisesem că mă voi întoarce.
Apoi tata m-a strigat.
Nu l-am mai văzut niciodată pe Stanislav.
Sau cel puțin așa crezusem.
Dimineața următoare, Emma m-a găsit tot în fotoliu.
— Bunico, nu ai dormit?
Am clătinat din cap.
— M-am gândit la trecut.
Mi-a adus o ceașcă de ceai și s-a așezat în fața mea.
— Vrei să mergem duminică?
Am privit-o mult timp.
— Emma, dacă nu este el?
— Atunci aflăm asta.
— Și dacă este?
Nepoata mea a zâmbit.
— Atunci cred că ai așteptat destul.
Am râs printre lacrimi.
— Nu l-am așteptat, draga mea. Mi-am trăit viața. Am avut un soț bun, copii minunați și o familie pentru care sunt recunoscătoare. Dar există oameni care rămân într-un colț al inimii tale chiar și atunci când viața te duce departe de ei.
Emma mi-a strâns mâna.
— Poate că și el simte la fel.
Duminică, la ora două și jumătate, am plecat împreună.
Am ales o rochie albastră, simplă, și mi-am prins părul alb într-un coc. Emma insistase să-mi pun puțin ruj, dar mâinile îmi tremurau atât de tare, încât a trebuit să mă ajute.
— Arăți minunat, bunico.
— Arăt ca o femeie foarte bătrână care merge să întâlnească un băiat de treisprezece ani, am glumit.
Emma a râs.
— Poate că și el se gândește la același lucru.
Casa se afla pe o stradă liniștită, mărginită de copaci. Era o locuință mică, din cărămidă roșie, cu o verandă îngustă și câteva ghivece cu flori la intrare.
În fața casei era un bărbat în vârstă, așezat într-un scaun de grădină.
Purta un pulover gri, pantaloni închiși la culoare și o șapcă maro. Lângă el se afla un baston din lemn, iar pe genunchi ținea o cutie veche de fotografii.
Când mașina noastră s-a oprit, bărbatul și-a ridicat privirea.
Emma a coborât prima.
Eu am rămas câteva clipe pe scaun, incapabilă să-mi mișc picioarele.
Apoi bărbatul s-a ridicat încet.
Și am văzut ochii.
Aceiași ochi albaștri, luminoși, pe care îi cunoscusem într-o vară dinaintea războiului.
— Sofia? a întrebat el.
Vocea îi era răgușită, dar numele meu a sunat exact ca atunci când mă striga de la poarta grădinii.
Am coborât din mașină.
— Stanislav?
A făcut un pas spre mine.
— Ai venit.
Nu știu care dintre noi a început să plângă primul.
Ne-am îmbrățișat cu grijă, ca doi oameni care se temeau că o mișcare prea bruscă ar putea distruge un vis. Îi simțeam mâinile tremurând pe umerii mei, iar el își repeta numele meu, aproape fără glas.
— Sofia. Sofia mea.
Am râs printre lacrimi.
— M-ai găsit, Stanislav.
— Te-am căutat toată viața.
În acel moment, un bărbat de aproximativ șaizeci de ani a ieșit din casă. S-a prezentat drept Daniel, nepotul lui Stanislav, și ne-a invitat înăuntru.
Ne-am așezat în sufragerie, unde pereții erau acoperiți cu fotografii de familie. Pe o masă se afla o vază cu trandafiri albi, iar lângă fereastră era un pian vechi.
Stanislav s-a așezat în fața mea și mi-a luat mâna.
— Nu-mi vine să cred că ești aici.
— Nici mie.
Am privit spre fotografiile de pe perete.
— Ai avut o familie frumoasă.
A zâmbit trist.
— Da. Am avut o soție minunată, doi copii și cinci nepoți. Soția mea, Helena, a murit acum șapte ani.
Am încuviințat.
— Și soțul meu, Andrei, a murit acum nouă ani.
Am rămas o vreme tăcuți.
Nu era o tăcere stânjenitoare. Era liniștea a doi oameni care înțelegeau cât de multă viață încăpea între două întâlniri.
— Cum ai ajuns în America? l-am întrebat.
Stanislav a privit spre fereastră.
— Nu imediat. După plecarea voastră, lucrurile au devenit foarte grele. Tata a murit în timpul războiului. Mama și cu mine am supraviețuit, dar am pierdut casa. După război, am încercat să aflu unde plecase familia ta.
Și-a trecut mâna peste frunte.
— Am scris scrisori. Am întrebat oameni care vă cunoscuseră. Dar nimeni nu știa sigur unde ajunseserăți.
— Noi am venit la Chicago, i-am spus. Tata a găsit de lucru într-o fabrică. Mama cosea haine pentru vecini. Am încercat și noi să vă găsim.
Stanislav a încuviințat.
— Știu. Am aflat mult mai târziu că tatăl tău trimisese o scrisoare la vechea noastră adresă. Dar casa nu mai exista.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Și inelul? Cum a ajuns la tine?
Stanislav a zâmbit.
— În ziua în care ați plecat, m-am întors acasă după ce fusesem cu mama la niște rude. Am găsit cutia la poartă.
— Și scrisoarea?
— Am păstrat-o.
A întins mâna spre cutia de fotografii.
Din ea a scos un plic mic, îngălbenit, cu marginile tocite.
Pe plic recunoșteam scrisul meu de copil.
„Pentru Stanislav.”
L-am desfăcut cu grijă.
Înăuntru era o foaie pe care scrisesem, cu litere mari și inegale:
„Stanislav, trebuie să plec. Tata spune că nu știe când ne întoarcem. Să nu crezi că am uitat promisiunea. Când o să fim mari, o să ne căsătorim. Sofia.”
Am izbucnit în plâns.
Stanislav mi-a mângâiat mâna.
— Am citit scrisoarea asta de sute de ori.
— De ce ai păstrat-o?
— Pentru că, în anii aceia, aproape totul dispărea. Oamenii, casele, străzile, lucrurile pe care le iubeam. Dar scrisoarea ta era ceva ce puteam ține în buzunar și nimeni nu-mi putea lua din amintire.
Am privit hârtia.
— Îmi pare rău că nu ne-am mai găsit.
— Nu trebuie să-ți pară rău, Sofia. Eram copii într-o lume care se prăbușea. Nu noi am ales despărțirea.
Emma, care stătea lângă Daniel, își ștergea discret lacrimile.
— Dar cum ați reușit să o găsiți acum pe bunica? a întrebat ea.
Stanislav a zâmbit.
— Aici povestea devine și mai ciudată.
Daniel a scos telefonul și ne-a arătat o fotografie.
Era o imagine publicată de Emma pe pagina librăriei unde lucra. În fotografie, nepoata mea ținea în mână un album despre istoria Varșoviei, pe care îl recomandase cititorilor.
— Bunicul meu urmărește de ani întregi tot ce apare despre orașul în care s-a născut, a explicat Daniel. Când am văzut fotografia, mi-a cerut să mă uit la numele fetei.
Emma a ridicat sprâncenele.
— Numele meu?
— Da. Apoi am găsit un interviu scurt pe care îl dăduseși pentru o publicație locală. Povesteai că pasiunea ta pentru cărți vine de la bunica ta, o femeie născută la Varșovia, care în copilărie se numea Sofia.
Mi-am dus mâna la piept.
— Eu i-am povestit asta, am șoptit.
Daniel a încuviințat.
— Am căutat mai multe informații publice și am încercat să verificăm dacă era aceeași familie. Când am fost suficient de siguri, bunicul a insistat să meargă personal la librărie.
Stanislav a început să râdă.
— Daniel voia să mă sune el întâi. Dar i-am spus că, dacă am așteptat aproape nouăzeci de ani, merit măcar să încerc să duc singur un pachet.
Am râs cu toții.
Dar apoi am observat ceva.
În cutia de fotografii se afla o imagine pe care o recunoșteam.
Era casa părinților mei din Varșovia.
Am luat fotografia.
— De unde o ai?
Stanislav s-a aplecat spre mine.
— Am făcut-o cu mulți ani după război, când am trecut prin cartierul nostru. Casa voastră nu mai era acolo. Dar mărul din spatele grădinii supraviețuise.
Am privit fotografia cu atenție.
În mijlocul unui teren aproape gol se ridica un copac bătrân, cu ramurile răsucite.
Mărul nostru.
Copacul sub care Stanislav îmi promisese că se va căsători cu mine.
— Nu pot să cred, am șoptit.
— Nici eu nu am putut. Am stat acolo aproape o oră. M-am gândit la tine, la jocurile noastre și la toate lucrurile pe care nu am apucat să ni le spunem.
Am trecut degetele peste fotografie.
— Știi, Stanislav, mult timp am crezut că ai murit.
El a încuviințat.
— Și eu am crezut același lucru despre tine.
Ne-am privit.
Nu mai eram copiii din fotografia îngălbenită. Aveam riduri, mâini obosite și o viață întreagă în spate. Dar în ochii lui vedeam încă băiatul care îmi împărțea sandvișul la școală și îmi împrumuta cărțile preferate.
— Și promisiunea? am întrebat, încercând să zâmbesc. Chiar vrei să mă ții de cuvânt?
Stanislav a râs încet.
— Sofia, am fost căsătorit cincizeci și șase de ani cu o femeie bună, pe care am iubit-o din toată inima. Tu ai avut familia ta. Niciunul dintre noi nu a trădat promisiunea aceea. Viața ne-a dus pe drumuri diferite.
Mi-am coborât privirea.
— Atunci de ce i-ai spus Emmei că trebuie să-mi respect promisiunea?
Stanislav s-a aplecat și a scos din buzunar o cutiuță.
Înăuntru se afla un alt inel.
De data aceasta era unul simplu, din aur, cu o piatră albastră foarte mică.
Am rămas fără cuvinte.
— L-am cumpărat cu mult timp în urmă, mi-a spus. Nu pentru că aș fi crezut că trebuie să mă aștepți. Ci pentru că, după ce am ajuns și eu în America, am avut mereu speranța că într-o zi te voi găsi și îți voi putea spune că n-am uitat.
— Stanislav…
— Nu vreau să-ți cer ceva ce nu-ți dorești. Și nu vreau să șterg amintirea soților noștri. Dar am o întrebare.
Mi-a luat mâna.
— Sofia, ai vrea să petrecem timpul care ne-a mai rămas împreună? Să bem ceai, să povestim, să ne amintim de Varșovia și poate să facem câteva amintiri noi?
Am început să plâng din nou.
— Asta este cererea ta în căsătorie?
A zâmbit.
— Este o invitație. Restul putem hotărî împreună.
M-am uitat la inel.
— Atunci răspunsul meu este da.
Emma a început să aplaude încet, iar Daniel și-a îmbrățișat bunicul.
Stanislav mi-a pus inelul pe deget.
Era puțin larg, dar nu conta.
În clipa aceea, am simțit că o ușă pe care o crezusem închisă pentru totdeauna se deschisese din nou.
Nu ne-am căsătorit imediat.
La vârsta noastră, aveam fiecare tabieturile, amintirile și responsabilitățile noastre. Am început prin a ne vedea de două ori pe săptămână. Uneori mergeam în parc, alteori stăteam acasă și răsfoiam albume vechi.
Stanislav îmi aducea flori, deși îi spuneam că nu era nevoie. Eu îi pregăteam prăjitura cu mere pe care o făcea mama mea când eram copil.
Într-o după-amiază, când a gustat prima felie, a închis ochii.
— Are același gust.
Am zâmbit.
— Îți amintești?
— Cum aș putea să uit? Mama ta ne certa mereu că mâncam merele înainte să le pună în tavă.
Am râs amândoi.
Uneori, însă, vorbeam și despre lucrurile dureroase.
Stanislav mi-a povestit despre anii războiului, despre frica pe care o simțise și despre oamenii pe care îi pierduse. Eu i-am povestit cât de greu fusese pentru părinții mei să înceapă o viață nouă într-o țară unde nu cunoșteau limba.
Nu încercam să transformăm trecutul într-o poveste frumoasă.
Fusese un trecut plin de suferință.
Dar printre toate acele amintiri se aflau și două copilării, o prietenie și o promisiune care supraviețuiseră.
După câteva luni, Stanislav m-a invitat la cină.
Emma și Daniel pregătiseră masa în grădina casei lui. Era o seară caldă, iar pe masă se aflau lumânări și un buchet de flori albastre.
Stanislav părea emoționat.
— Sofia, a început, am ceva să te întreb.
Am zâmbit.
— Iar?
— De data aceasta vorbesc serios.
— Și data trecută vorbeai serios.
A râs, apoi mi-a luat mâna.
— Nu știu cât timp ne mai este dat. Poate ani, poate mai puțin. Dar știu că diminețile sunt mai frumoase de când te-am regăsit. Și aș vrea să nu mai pierdem vremea.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Ce vrei să spui?
— Vrei să te căsătorești cu mine, Sofia?
Am privit spre Emma.
Nepoata mea plângea deja.
Daniel zâmbea lângă bunicul lui.
M-am întors spre Stanislav.
— Știi că ți-am promis asta când aveam doisprezece ani?
— Îmi amintesc perfect.
— Și știi că ai întârziat puțin?
A izbucnit în râs.
— Doar câteva decenii.
I-am strâns mâna.
— Da, Stanislav. Mă căsătoresc cu tine.
Nu am organizat o nuntă mare.
Am avut o ceremonie restrânsă, la care au participat copiii, nepoții și câțiva prieteni apropiați. Emma mi-a adus un buchet de flori albe, iar Daniel l-a ajutat pe Stanislav să-și aranjeze cravata.
Înainte de ceremonie, am rămas câteva minute singură în cameră.
Pe masă se aflau două fotografii.
Una cu mine și Andrei, soțul alături de care trăisem mai bine de jumătate de secol.
Cealaltă cu Stanislav, băiatul din Varșovia, în fața porții noastre de lemn.
Am privit ambele fotografii și am înțeles că inima omului nu funcționează ca o cameră în care trebuie să scoți ceva vechi pentru a face loc unui lucru nou.
Îl iubisem pe Andrei.
Îl voi iubi mereu pentru viața pe care o construiserăm împreună.
Iar faptul că îl regăsisem pe Stanislav nu ștergea nimic din acea iubire.
Era doar un alt capitol, unul pe care nu crezusem că voi mai avea șansa să-l trăiesc.
Când am intrat în încăperea unde ne așteptau invitații, Stanislav stătea în picioare, sprijinit ușor în baston.
M-a privit și a zâmbit.
În ochii lui am văzut aceeași bucurie copilărească pe care o avusese când îmi dăruise primul inel.
— Ești frumoasă, Sofia, mi-a șoptit.
Am râs.
— Și tu încă știi să mă faci să roșesc.
Ne-am rostit promisiunile încet, cu vocile tremurânde.
Nu am promis că vom avea o viață lungă și lipsită de necazuri. La vârsta noastră, știam prea bine cât de fragil este timpul.
Am promis doar să avem grijă unul de celălalt, să fim sinceri și să prețuim fiecare zi pe care o vom primi.
După ceremonie, Emma mi-a adus cutia în care se afla inelul de sârmă.
— Bunico, cred că ar trebui să-l păstrezi și pe acesta.
L-am luat în palmă.
Era același cerculeț strâmb, făcut de un băiat de treisprezece ani într-un atelier din Varșovia.
Stanislav s-a apropiat și l-a privit.
— Nu mi-a ieșit prea bine, nu-i așa?
Am zâmbit.
— Ba da. A rezistat mai mult decât ne-am fi putut imagina.
L-am așezat lângă verigheta nouă, într-o cutiuță pe care aveam să o păstrez pe noptieră.
În seara aceea, după ce invitații au plecat, am stat împreună pe verandă.
Stanislav ținea în mână fotografia cu mărul din Varșovia.
— Crezi că mai există? m-a întrebat.
Am privit imaginea copacului bătrân.
— Nu știu.
— Mi-ar plăcea să mergem să vedem.
Am râs încet.
— Stanislav, avem aproape o sută de ani. Nu știu dacă mai putem face o asemenea călătorie.
— Atunci îi rugăm pe nepoți să ne ajute. Și, dacă nu putem merge, măcar o să aflăm ce se mai găsește acolo.
Emma și Daniel au început să cerceteze istoria cartierului nostru din Varșovia. Au găsit fotografii vechi, hărți și mărturii despre clădirile distruse în timpul războiului.
După câteva săptămâni, au descoperit că pe locul fostelor noastre case se afla acum o mică grădină publică.
Iar în mijlocul ei creștea încă un măr bătrân.
Nu puteau demonstra cu certitudine că era exact copacul copilăriei noastre. Dar locul și imaginile se potriveau atât de bine, încât am rămas amândoi fără cuvinte.
În primăvara următoare, cu sprijinul familiilor și după ce medicii ne-au confirmat că puteam călători în condiții potrivite, am plecat pentru câteva zile în Polonia.
Am ajuns la Varșovia într-o dimineață luminoasă.
Orașul era diferit de cel pe care îl păstrasem în amintire. Străzile se schimbaseră, clădirile fuseseră reconstruite, iar oamenii mergeau grăbiți pe lângă noi, fără să știe că doi bătrâni se întorceau după aproape nouăzeci de ani într-un loc care le marcase copilăria.
Când am ajuns în grădină, Stanislav mi-a strâns mâna.
Copacul era acolo.
Trunchiul îi era gros și răsucit, iar ramurile se întindeau deasupra unei bănci.
Ne-am apropiat încet.
Am atins scoarța cu palma.
Și, pentru o clipă, am avut din nou doisprezece ani.
Am auzit râsul lui Stanislav, vocea mamei chemându-mă la cină și zgomotul pașilor noștri pe pământul uscat al grădinii.
Mi-am amintit inelul de sârmă și promisiunea pe care o făcuserăm fără să știm ce avea să aducă viitorul.
Stanislav s-a așezat pe bancă.
— Sofia?
— Da?
— Îți amintești ce mi-ai spus când ți-am dat inelul?
Am zâmbit.
— Că trebuie să nu uiți.
— Și am uitat?
M-am așezat lângă el.
— Nu, Stanislav. Nu ai uitat.
A privit spre ramurile copacului.
— Nici tu.
Am rămas acolo mult timp, ținându-ne de mână.
Nu ne mai grăbeam nicăieri.
În jurul nostru, copiii se jucau, părinții împingeau cărucioare, iar un cuplu tânăr își făcea fotografii lângă copac.
Viața continua.
Așa cum continuase și după plecarea noastră, după război, după toate pierderile și despărțirile.
Atunci am înțeles că promisiunea noastră nu fusese niciodată despre obligația de a ne căsători.
Fusese despre dorința a doi copii de a nu se uita unul pe celălalt.
Despre speranța că, indiferent cât de mare avea să devină lumea, un drum ne va aduce cândva din nou împreună.
Ne-am întors în America cu fotografii noi și cu o poveste pe care nepoții noștri aveau să o spună mai departe.
În fiecare seară, înainte să adorm, priveam cele două inele de pe noptieră.
Unul din sârmă, făcut de un băiat sărac într-o grădină din Varșovia.
Celălalt din aur, dăruit de același băiat după o viață întreagă.
Între ele se aflau aproape nouăzeci de ani.
Un război.
Două căsnicii fericite.
Copii, nepoți, despărțiri și regăsiri.
Și o promisiune pe care timpul nu reușise să o șteargă.
Uneori, când cineva mă întreabă dacă am crezut vreodată că îl voi revedea pe Stanislav, răspund sincer că nu.
Crezusem că anumite povești rămân pentru totdeauna neterminate.
Dar acum știu că viața poate păstra surprize chiar și pentru oamenii care cred că și-au trăit deja toate capitolele importante.
Iar dacă ar fi să-i spun ceva fetiței de doisprezece ani care plângea în timp ce părăsea Varșovia, i-aș spune să nu se teamă că toate amintirile frumoase vor dispărea.
I-aș spune că va avea o viață plină de iubire, că va cunoaște oameni minunați și că va găsi puterea de a merge mai departe.
Și, mai ales, i-aș spune să păstreze undeva în inimă zâmbetul băiatului de lângă casa ei.
Pentru că, într-o zi, după aproape o viață întreagă, cineva va bate din nou la ușă.
Și îi va aduce înapoi o promisiune făcută sub un măr.
SFÂRȘIT.