În fotografia de pe ecran era o femeie care semăna izbitor cu mine. Avea părul castaniu, ochii verzi și aceeași formă a feței. Dar nu eu eram femeia din imagine. Știam asta pentru că o recunoscusem imediat.
Era sora mea mai mică, Eleanor.
Murise cu douăzeci și șapte de ani în urmă.
Am dus mâna la gură și m-am apropiat de monitor. Fotografia fusese făcută într-un salon de spital, iar Eleanor părea mult mai slabă decât mi-o aminteam. Purta o cămașă albă și ținea în brațe un copil de câteva luni.
— De unde aveți fotografia aceasta? am întrebat cu voce tremurătoare.
Doctorul Reeves a rămas câteva clipe tăcut.
— O recunoașteți pe femeie?
— Este sora mea. Eleanor Whitmore. A murit când avea treizeci și patru de ani.
Medicul și-a coborât privirea spre dosar.
— Și copilul?
Am privit din nou fotografia. Eleanor își ținea bebelușul la piept, cu un braț protector în jurul lui. Îmi aminteam copilul, deși trecuseră aproape trei decenii.
— Este fiul ei, am șoptit. Nathan.
Doctorul Reeves s-a sprijinit de spătarul scaunului.
— Doamnă Bennett, cum îl cheamă pe soțul dumneavoastră?
— Daniel Bennett.
— Acesta este numele lui legal actual?
Întrebarea m-a surprins.
— Din câte știu, da. De ce?
Medicul a deschis o altă pagină.
Pe ecran a apărut o fotografie recentă a lui Daniel, făcută probabil pentru un document oficial.
Sub fotografie era scris un nume.
Nathaniel Whitmore.
Am simțit cum încăperea începe să se învârtă.
— Nu, am murmurat. Nu se poate.
Doctorul Reeves nu a spus nimic.
— Nathan a dispărut după moartea surorii mele. Tatăl lui l-a luat și s-a mutat în alt stat. Am încercat ani întregi să-i găsesc, dar nu am reușit.
Mi-am acoperit fața cu palmele.
— Vreți să-mi spuneți că soțul meu este copilul din fotografia aceea?
— Documentele pe care le avem indică această legătură, dar va trebui verificată independent, a răspuns medicul.
Am început să tremur.
Daniel avea treizeci și unu de ani. Nathan ar fi avut aproximativ aceeași vârstă. Și totuși, gândul era atât de tulburător, încât mintea mea refuza să-l accepte.
— De ce ar face așa ceva? De ce s-ar căsători cu mine fără să-mi spună cine este?
Doctorul Reeves și-a împreunat mâinile.
— Tocmai acesta este unul dintre lucrurile pe care trebuie să le clarificăm. Dar mai întâi vreau să discutăm despre băutura pe care ne-ați adus-o.
Am înghițit în sec.
— Este otrăvită?
— Analiza a identificat o substanță cu efect sedativ, care nu ar trebui administrată fără o evaluare medicală și fără consimțământul persoanei. Nu pot stabili numai din această probă ce cantitate ați ingerat în ultimele luni sau dacă toate simptomele dumneavoastră sunt provocate de ea.
— Dar oboseala? Problemele de memorie?
— Ar putea avea legătură. Tocmai de aceea este important să vă examinăm și să documentăm rezultatele.
Am simțit un val de greață.
În fiecare seară, Daniel îmi întindea ceașca zâmbind. În fiecare seară, rămânea lângă mine până când terminam de băut. Iar eu interpretasem acel comportament drept o dovadă de iubire.
— Ar fi putut să mă omoare?
Medicul a ales cu grijă cuvintele.
— Nu pot face o asemenea afirmație fără mai multe informații. Dar administrarea ascunsă a unei substanțe sedative este un motiv serios de îngrijorare. Vă recomand să nu mai consumați nimic pregătit de el până când situația nu este clarificată.
Apoi mi-a explicat că dosarul de cercetare pe care îl găsise nu era unul obișnuit. Numele meu apărea într-o bază de date asociată unui proiect privat, iar documentele conțineau o pretinsă autorizație de participare.
— Semnătura aceasta vă aparține? m-a întrebat.
Am privit documentul.
Semăna cu semnătura mea, dar litera finală era formată diferit.
— Nu. Nu am semnat niciodată așa ceva.
— Atunci trebuie investigat cine a introdus aceste informații și în ce condiții.
Am rămas nemișcată.
— Ce fel de cercetare era?
Doctorul Reeves a ezitat.
— Proiectul urmărea modificările cognitive la adulți mai în vârstă, inclusiv memoria, atenția și reacțiile la anumite substanțe. Din informațiile disponibile, nu pot confirma că proiectul avea aprobările necesare sau că documentele sunt autentice.
Mi-am simțit inima bătând în urechi.
— Deci cineva m-a folosit ca pe un experiment?
— Există indicii suficient de serioase încât să fie necesară o investigație, a răspuns el. Dar nu vreau să vă prezint drept certitudine ceea ce încă nu am verificat.
Doctorul a făcut o pauză, apoi m-a întrebat dacă aveam pe cineva de încredere pe care îl puteam suna.
M-am gândit imediat la nepoata mea, Claire.
Claire avea treizeci și șase de ani și era fiica fratelui meu mai mare. Fusese singura persoană din familie care, deși nu fusese de acord cu mariajul meu, nu încercase niciodată să mă umilească pentru alegerea făcută.
Am sunat-o.
— Mătușă Margaret? Ce s-a întâmplat?
— Claire, am nevoie de tine.
— Unde ești?
— La un cabinet medical. Te rog să vii.
Nu mi-a pus alte întrebări.
— Ajung în douăzeci de minute.
Când a intrat în cabinet, m-a găsit plângând. S-a așezat lângă mine și m-a prins de mână.
Doctorul Reeves i-a explicat, cu acordul meu, ce descoperise și ce verificări urmau să fie făcute.
Claire a privit fotografia lui Eleanor, apoi imaginea lui Daniel.
— Dumnezeule, a șoptit. Ochii lui…
Am întors capul spre ea.
— Ce este?
— Are ochii mătușii Eleanor.
Nu observasem niciodată asemănarea.
Sau poate că o observasem, dar o confundasem cu senzația aceea inexplicabilă de familiaritate pe care o simțisem când îl cunoscusem.
Daniel îmi spusese de multe ori că am ochi frumoși. Uneori mă privea atât de atent, încât mă simțeam stânjenită.
Acum acele amintiri căpătau un sens îngrozitor.
Înainte să plecăm, medicul mi-a recomandat o evaluare medicală completă și mi-a oferit informații despre posibilitatea de a raporta situația autorităților competente.
Am acceptat să fiu examinată în aceeași zi.
Rezultatele inițiale nu indicau o urgență medicală imediată, dar medicii au considerat necesare investigații suplimentare și monitorizarea simptomelor mele.
Claire a insistat să stau la ea.
— Nu te întorci în casa aceea până nu știm ce se întâmplă, mi-a spus.
De data aceasta, nu am protestat.
În seara aceea, Daniel m-a sunat de șapte ori.
Nu am răspuns.
La al optulea apel, Claire a așezat telefonul pe masă.
— Nu trebuie să vorbești cu el acum.
— Dar dacă își dă seama că știu?
— Probabil își va da seama. Important este să fii în siguranță.
Am trimis un singur mesaj.
„Sunt bine. Am nevoie de câteva zile pentru mine. Nu veni să mă cauți.”
Răspunsul a venit aproape imediat.
„Margaret, ce se întâmplă? Ai luat băutura în seara asta?”
Am simțit cum mi se face pielea de găină.
Nu mă întrebase unde eram.
Nu mă întrebase dacă aveam nevoie de ajutor.
Prima lui grijă fusese băutura.
Am arătat mesajul lui Claire.
— Păstrează-l, mi-a spus.
În următoarele două zile, am discutat cu un avocat și am depus o sesizare oficială, prezentând documentele medicale și informațiile despre băutură.
Nu știam cât avea să dureze investigația.
Dar pentru prima dată în cele șase luni de căsnicie, încetasem să mă mai întreb dacă nu cumva îmi imaginam totul.
Existau dovezi concrete că ceva nu era în regulă.
Și exista un nume pe care nu-l mai puteam scoate din minte.
Nathaniel Whitmore.
Fiul surorii mele.
În a treia zi, avocatul m-a sunat.
— Doamnă Bennett, am reușit să verificăm o parte dintre informațiile despre identitatea soțului dumneavoastră.
Am strâns telefonul în palmă.
— Și?
— Daniel Bennett și-a schimbat legal numele în urmă cu aproximativ opt ani. Înainte se numea Nathaniel Whitmore.
Am închis ochii.
— Deci este adevărat.
— Documentele confirmă schimbarea numelui. Legătura de rudenie trebuie stabilită separat, dar există și alte informații pe care ar trebui să le discutăm.
— Ce informații?
— Compania lui Daniel are legături financiare cu o firmă de cercetare medicală.
Am simțit cum îmi îngheață sângele.
— Ce fel de legături?
— A investit în acea firmă prin intermediul uneia dintre societățile sale. Nu știm încă ce rol a avut în proiectul în care apare numele dumneavoastră.
După ce am închis, am rămas mult timp privind pe fereastră.
Îmi aminteam cum îl cunoscusem pe Daniel.
Se întâmplase la un eveniment caritabil organizat pentru o bibliotecă publică. Eu ținusem un discurs despre importanța lecturii, iar el se apropiase după încheierea programului.
— Mi-a plăcut foarte mult ce ați spus, îmi mărturisise.
Îmi ceruse numărul de telefon și mă invitase la cafea.
La început, refuzasem.
Era mult prea tânăr.
Dar insistase cu o răbdare care mi se păruse fermecătoare.
Acum mă întrebam dacă întâlnirea noastră fusese cu adevărat întâmplătoare.
Am început să caut fotografii vechi ale surorii mele.
Într-o cutie păstrată în dulapul lui Claire am găsit un album pe care îl credeam pierdut.
Pe prima pagină era o fotografie cu Eleanor la douăzeci de ani, zâmbind în fața casei părinților noștri.
Am mângâiat imaginea cu degetele.
— Ce s-a întâmplat cu băiatul tău, Ellie? am șoptit.
Moartea surorii mele fusese una dintre cele mai dureroase experiențe ale vieții mele.
Eleanor suferise de o boală neurologică rară. În ultimul an de viață, avusese dificultăți de memorie, episoade de confuzie și perioade în care nu își mai putea recunoaște apropiații.
Medicii încercaseră mai multe tratamente, dar boala progresase rapid.
După înmormântare, soțul ei, Robert, plecase cu Nathan.
Relația dintre noi fusese întotdeauna tensionată. Robert considera că familia noastră intervenise prea mult în deciziile medicale ale lui Eleanor.
Eu crezusem că el nu făcuse suficient pentru a o ajuta.
Ne spuseserăm cuvinte pe care nu le mai puteam lua înapoi.
Și apoi dispăruse.
În album am găsit o fotografie cu Eleanor și Nathan, făcută cu puțin timp înainte de moartea ei.
Pe spatele fotografiei, sora mea scrisese:
„Pentru Margaret. Dacă într-o zi nu voi mai putea avea grijă de el, sper să nu uite că l-am iubit.”
Am început să plâng.
Nu văzusem niciodată acea dedicație.
Claire s-a așezat lângă mine.
— Mătușă Margaret, trebuie să aflăm de ce Daniel a făcut toate acestea.
— Știu.
— Dar nu trebuie să-l confrunți singură.
Am încuviințat.
În ziua următoare, am primit o veste neașteptată.
Daniel ceruse să discute cu avocatul meu.
Acceptase să ofere informații despre identitatea lui și despre proiectul de cercetare, dar insista că nu intenționase niciodată să-mi facă rău.
Avocatul a organizat o întâlnire într-un birou, în prezența reprezentanților legali.
Când am intrat, Daniel s-a ridicat imediat.
Arăta îngrozitor.
Avea cearcăne adânci, părul răvășit și o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Margaret, a spus.
Nu i-am răspuns.
M-am așezat în partea opusă a mesei.
— Spune-mi cine ești.
Daniel și-a coborât privirea.
— Mă numesc Nathaniel Whitmore.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Ești fiul lui Eleanor?
A încuviințat.
— Da.
Am dus mâna la piept.
— De ce nu mi-ai spus?
Daniel a rămas câteva clipe tăcut.
— Pentru că am crescut crezând că tu ai fost responsabilă pentru moartea mamei mele.
Cuvintele lui m-au lovit ca o palmă.
— Ce?
— Tata mi-a spus că ai insistat ca mama să participe la un tratament experimental. Că ai convins medicii să continue, deși starea ei se înrăutățea.
Am rămas fără aer.
— Nu este adevărat.
— Știu acum.
— Daniel…
— Lasă-mă să termin, te rog.
Mi-am strâns mâinile în poală.
— Când aveam douăzeci și trei de ani, tata a murit. Am găsit printre documentele lui dosarele medicale ale mamei și niște scrisori pe care nu mi le arătase niciodată.
A inspirat adânc.
— Am descoperit că tu încercaseși să oprești tratamentul atunci când medicii au început să aibă îndoieli. Tata fusese cel care insistase să continue.
Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.
— Am încercat să o protejez, am șoptit. Am încercat din toate puterile.
Daniel a încuviințat.
— Știu. Dar am aflat asta prea târziu ca să mai pot vorbi cu tata.
— Și atunci de ce m-ai căutat?
Daniel a privit spre avocatul lui, apoi spre mine.
— Pentru că am vrut să înțeleg ce s-a întâmplat cu adevărat. Am început să cercetez boala mamei și am investit într-o companie care studia afecțiuni neurologice asemănătoare.
Am simțit un fior rece.
— Și eu ce legătură aveam?
— Am aflat că unele forme ale bolii pot avea componente ereditare. Când te-am găsit, am vrut să știu dacă aveai simptome sau dacă exista ceva ce puteam face pentru tine.
— Așa că te-ai căsătorit cu mine?
Daniel a închis ochii.
— La început am vrut doar să mă apropii de tine. Dar apoi lucrurile au devenit complicate.
Am simțit cum furia începe să-mi urce în piept.
— Complicate? Daniel, m-ai făcut să cred că mă iubești!
— Am ajuns să țin la tine.
— Nu asta te-am întrebat.
A rămas tăcut.
— M-ai iubit vreodată?
Daniel și-a șters ochii.
— Nu în felul în care meritai să fii iubită.
Am întors capul.
Era primul răspuns complet sincer pe care mi-l dădea.
Și era devastator.
— De ce ai pus substanța aceea în băutura mea?
Daniel și-a împreunat mâinile.
— Un cercetător cu care lucram mi-a spus că anumite substanțe ar putea influența simptomele cognitive și că aveau nevoie de date suplimentare. Mi-a prezentat un protocol despre care susținea că fusese aprobat.
— Și ai decis să mă folosești fără să mă întrebi?
— Mi-a spus că dozele erau mici.
— Daniel!
A tresărit.
— Știu. Nu există nicio justificare.
— Știai că nu acceptasem să particip la cercetare?
A privit în jos.
— Da.
Am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.
— Atunci nu ai făcut o greșeală. Ai luat o decizie.
Daniel nu a protestat.
— Cine a semnat documentele în numele meu?
— Cercetătorul mi-a spus că se va ocupa de formalități. Eu i-am furnizat datele tale personale.
— Deci știai că dosarul era fals?
— Știam că nu semnaseși. Nu am văzut documentul final până când ai mers la laborator.
Am rămas tăcută.
— Și conversația telefonică? am întrebat. Cea în care ai spus că nu mai avem timp și că am putea să mă pierdem?
Daniel a oftat.
— Vorbeam cu cercetătorul. Îți observasem oboseala și problemele de memorie. Începusem să mă tem că experimentul îți face rău. El insista să continuăm.
— Dar tu ai continuat.
— Da.
Am închis ochii.
Nu mai aveam nevoie de alte explicații.
În fața mea stătea un bărbat care mă căutase din cauza trecutului familiei noastre, își ascunsese identitatea, mă convinsese să mă căsătoresc cu el și apoi îmi administrase o substanță fără acordul meu.
Faptul că era fiul surorii mele nu făcea lucrurile mai puțin grave.
Le făcea aproape imposibil de suportat.
— Vreau să plec, am spus avocatului meu.
Daniel s-a ridicat.
— Margaret, te rog…
M-am întors spre el.
— Nu te apropia.
S-a oprit.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Am ieșit din încăpere fără să mă uit înapoi.
În săptămânile următoare, investigația s-a extins.
Autoritățile au început să verifice documentele proiectului de cercetare, modul în care fuseseră obținute datele mele personale și proveniența substanței identificate în băutură.
Avocatul meu mi-a explicat că stabilirea responsabilităților avea să dureze și că nu trebuia să presupunem rezultatul anchetei înainte ca probele să fie evaluate.
Eu încercam doar să-mi recuperez viața.
Am rămas la Claire aproape două luni.
În primele săptămâni, dormeam prost și mă trezeam speriată. Uneori mă surprindeam întrebându-mă dacă oboseala mea era reală sau dacă îmi imaginam simptomele.
Medicii au continuat să mă monitorizeze.
Treptat, după întreruperea expunerii la substanța identificată, starea mea s-a îmbunătățit. Am început să dorm mai bine, să mă concentrez și să-mi recapăt energia.
Nu toate zilele erau bune.
Dar fiecare dimineață în care mă trezeam cu mintea limpede îmi oferea puțină speranță.
Într-o după-amiază, Claire m-a găsit răsfoind albumul cu fotografiile lui Eleanor.
— Te gândești la ea? m-a întrebat.
Am încuviințat.
— Mă întreb ce ar fi spus dacă ar fi știut ce s-a întâmplat cu fiul ei.
Claire s-a așezat lângă mine.
— Probabil ar fi fost devastată.
— Și totuși, era copilul ei.
— Da. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-l ierți.
Am privit fotografia în care Eleanor îl ținea pe Nathan în brațe.
— Nu știu dacă voi putea vreodată.
Claire mi-a strâns mâna.
— Nu trebuie să hotărăști astăzi.
Am rămas mult timp în tăcere.
În lunile care au urmat, am început procedurile necesare pentru a pune capăt căsătoriei. Avocatul meu a analizat și consecințele juridice ale identității ascunse și ale legăturii de rudenie descoperite, fără să-mi promită un anumit rezultat.
Nu mă interesa averea lui Daniel.
Nu voiam casa, proprietățile sau compania lui.
Voiam doar să fiu liberă de o relație construită pe minciuni.
Într-o zi, am primit o scrisoare de la el.
Am ezitat mult înainte să o deschid.
Înăuntru erau câteva pagini scrise de mână.
„Margaret, nu îți cer să mă ierți. Știu că nu merit asta. Am intrat în viața ta cu un scop pe care ți l-am ascuns și am continuat să mint chiar și atunci când ai început să ai încredere în mine.”
Am făcut o pauză.
„Am crescut cu o poveste falsă despre moartea mamei mele. Când am aflat adevărul, am fost atât de obsedat să înțeleg ce se întâmplase, încât am uitat că oamenii nu sunt simple răspunsuri la întrebările noastre.”
„Te-am privit ca pe o posibilitate de a descoperi ceva despre boala ei. Apoi te-am transformat într-un participant la un proiect pe care nu îl înțelegeam suficient și pe care nu aveam niciun drept să ți-l impun.”
„Am făcut ceva de neiertat. Și îmi asum responsabilitatea pentru asta.”
Ultimul paragraf m-a făcut să plâng.
„Mi-ai spus odată că Eleanor cânta în timp ce gătea. Eu nu-mi amintesc vocea ei. Dar îmi amintesc că, atunci când eram foarte mic, cineva mă ținea în brațe și îmi cânta. Pentru mult timp am crezut că inventasem amintirea aceea. Acum cred că era mama.”
Am lăsat scrisoarea pe masă.
Mi-am amintit imediat cântecul.
Eleanor obișnuia să fredoneze aceeași melodie veche în timp ce pregătea prăjituri.
Uneori îl ținea pe Nathan în brațe și se legăna încet prin bucătărie.
Am început să plâng pentru sora mea.
Pentru copilul care o pierduse.
Și pentru femeia care fusesem eu înainte să-l cunosc pe Daniel.
Dar nu am confundat tristețea cu iertarea.
Am păstrat scrisoarea într-un sertar și am continuat să-mi văd de viață.
În primăvară, am început să fac voluntariat la o bibliotecă pentru copii.
La început mergeam doar două zile pe săptămână. Citeam povești, ajutam copiii să aleagă cărți și organizam mici ateliere de lectură.
Îmi amintea de anii în care predasem la școală.
Și, pentru prima dată după mult timp, simțeam că fac ceva care îmi aparținea în întregime.
Nu eram soția unui om bogat.
Nu eram un nume într-un dosar medical.
Nu eram o femeie în vârstă despre care ceilalți credeau că nu mai poate lua decizii bune.
Eram Margaret.
O profesoară pensionară care încă iubea cărțile, muzica veche și plimbările lungi.
Într-o dimineață de vară, doctorul Reeves m-a sunat pentru a discuta rezultatele unei noi evaluări.
— Doamnă Bennett, am vești bune.
Am simțit cum mi se accelerează pulsul.
— Vă ascult.
— Testele actuale arată o îmbunătățire clară a atenției și memoriei față de primele evaluări. Nu putem atribui fiecare schimbare unei singure cauze, dar evoluția este încurajatoare.
Am închis ochii.
— Înseamnă că sunt bine?
— Înseamnă că lucrurile merg în direcția bună. Vom continua monitorizarea, dar aveți motive să fiți optimistă.
După ce am închis telefonul, am ieșit în grădină.
Soarele strălucea, iar trandafirii pe care îi plantase Claire înfloriseră.
M-am așezat pe o bancă și am rămas acolo mult timp.
M-am gândit la cât de ușor confundasem atenția lui Daniel cu iubirea.
La felul în care îmi pregătea micul dejun, îmi aducea flori și îmi spunea că sunt cea mai importantă persoană din viața lui.
Nu toate acele gesturi fuseseră neapărat false.
Dar fuseseră însoțite de minciuni care îmi încălcaseră libertatea și siguranța.
Și învățasem că un gest frumos nu poate șterge un gest periculos.
La sfârșitul verii, am primit o altă veste.
Investigația privind proiectul de cercetare continua, iar mai multe documente fuseseră ridicate pentru verificare. Avocatul mi-a explicat că procesul putea dura mult timp și că rezultatele urmau să depindă de probele administrate.
Nu am încercat să grăbesc lucrurile.
Am cooperat când mi s-au cerut informații și am continuat să-mi protejez sănătatea și liniștea.
Într-o seară, Claire m-a invitat la cină.
După masă, mi-a pregătit o ceașcă din băutura caldă pe care o iubeam înainte să mă căsătoresc.
Când a pus-o în fața mea, am rămas nemișcată.
Claire a observat imediat.
— Îmi pare rău, mătușă Margaret. Nu m-am gândit…
Am clătinat din cap.
— Nu, draga mea. Nu ai făcut nimic greșit.
Am privit ceașca.
Era aceeași băutură pe care Daniel mi-o pregătise timp de șase luni.
Același miros.
Aceeași culoare.
Dar de data aceasta eu văzusem cum fusese pregătită și știam exact ce conținea.
Am ridicat-o încet și am luat o înghițitură.
Era caldă și dulce.
Am început să plâng.
Claire s-a apropiat de mine.
— Ești bine?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da. Cred că, în sfârșit, sunt.
În acea seară am înțeles ceva ce nu voi uita niciodată.
La șaizeci și patru de ani, crezusem că cea mai mare binecuvântare a vieții mele era să fiu iubită din nou.
Dar adevărata binecuvântare fusese să descopăr că încă aveam puterea să mă aleg pe mine însămi.
Nu știu dacă Daniel va înțelege vreodată pe deplin ce mi-a făcut.
Nu știu dacă va reuși să-și împace trecutul cu amintirea mamei sale.
Și nu știu dacă, într-o zi, voi putea să-l privesc fără să-mi amintesc de sticluța întunecată pe care o ascundea în buzunar.
Dar știu un lucru.
Nu eram prea bătrână ca să o iau de la capăt.
Nu eram prea slabă ca să spun nu.
Și nu eram obligată să accept o iubire care îmi cerea să renunț la dreptul de a cunoaște adevărul.
Uneori, cel mai important lucru pe care îl putem descoperi despre o altă persoană nu este cine pretinde că este.
Ci cine devenim noi atunci când încetăm să-i mai credem minciunile.
Iar eu, Margaret, la șaizeci și cinci de ani, începeam în sfârșit să mă regăsesc.
SFÂRȘIT.
