Am privit-o pe mama fără să înțeleg.
— Ce anume, mamă? Ce mai este?
Elena și-a strâns paltonul în jurul trupului slăbit.
Se lăsase frigul.
Deasupra satului, cerul se întuneca, iar luminile magazinelor începeau să se aprindă una câte una.
Dar eu nu mai simțeam frigul.
Simțeam doar o furie cumplită.
— Cătălin, a șoptit mama, fratele tău mi-a spus că dacă mă duc la poliție, o să ai tu probleme.
Am încremenit.
— Eu?! De ce?
Mama a început să plângă.
— Mi-a spus că ai făcut ceva rău în armată și că el te poate salva doar dacă îi las casa.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Mamă, eu n-am făcut nimic!
— Știu, puiul meu. Dar mi-a arătat niște hârtii…
— Ce hârtii?
— O scrisoare. Avea numele tău pe ea. Spunea că ai datorii și că poți ajunge la închisoare.
Mi-am dus mâinile la cap.
Nu-mi venea să cred.
Florin inventase o poveste despre mine ca să o sperie pe mama.
Știa că ea ar fi făcut orice pentru copiii ei.
Știa că ar fi renunțat la casă, la bani și chiar la propria viață dacă ar fi crezut că astfel mă protejează.
Și se folosise de iubirea ei.
— Mamă, ascultă-mă bine. Nu am datorii. Nu am probleme cu legea. Nimeni nu mă caută.
Elena m-a privit cu ochii plini de lacrimi.
— Adevărat?
— Adevărat, mamă.
A început să plângă și mai tare.
— Doamne, Cătălin… Eu am crezut că te ajut.
Am strâns-o în brațe.
— Nu ai făcut nimic rău. Ei te-au mințit.
Am simțit cât de tare tremura.
Nu mai mâncase bine de zile întregi.
Paltonul ei era murdar.
Pantofii aveau tălpile desprinse.
Și mâinile, aceleași mâini care mă mângâiaseră când eram copil, erau acum crăpate de frig.
Am luat-o de braț.
— Hai, mamă. Mergem de aici.
— Unde?
— Undeva unde să fie cald și să poți mânca.
— Dar nu am bani…
Mi s-a rupt inima.
— Mamă, eu sunt aici. Nu trebuie să te mai gândești la asta.
Am dus-o la o pensiune mică de la marginea satului.
Proprietara, o femeie pe nume Rodica, o cunoștea pe mama.
Când a văzut-o, și-a dus mâna la gură.
— Vai, Elena… În ce hal ai ajuns!
Mama și-a coborât privirea.
— Bună seara, Rodica.
Am cerut o cameră pentru două nopți.
Apoi am comandat mâncare.
O ciorbă caldă.
Piure de cartofi.
Carne de pui.
Și un ceai.
Când farfuria a ajuns în fața ei, mama a început să plângă.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriat.
— Nimic, puiul meu…
A luat lingura.
— Doar că nu am mai mâncat o ciorbă caldă de mult timp.
Am întors capul.
Nu voiam să mă vadă plângând.
În seara aceea, am ajutat-o să facă o baie caldă și i-am cumpărat haine curate.
Apoi am sunat la un serviciu medical pentru a afla unde o puteam duce la un consult.
Mama era foarte slăbită.
Nu voiam să risc.
La spital, medicul a constatat că era deshidratată, subnutrită și avea nevoie de îngrijire și monitorizare.
Am rămas lângă ea cât timp a fost consultată.
Când am ieșit, mama m-a prins de mână.
— Cătălin, să nu te cerți cu Florin.
Am privit-o.
— Mamă, fratele meu te-a lăsat pe drumuri.
— Știu…
— Ți-a luat banii.
A coborât privirea.
— Știu.
— Și te-a mințit despre mine.
Elena a început să plângă.
— Dar este fratele tău.
Am simțit un nod în gât.
— Tocmai de aceea mă doare atât de tare.
În noaptea aceea, aproape că nu am dormit.
Stăteam pe un scaun lângă patul mamei și mă gândeam la copilăria noastră.
Îmi aminteam cum Florin mă apăra când eram mic.
Cum mă învăța să merg pe bicicletă.
Cum mă lua cu el la pescuit.
Și nu puteam înțelege când devenise omul care își aruncase propria mamă în stradă.
Dimineața, am sunat un avocat din Alexandria.
Îl chema Andrei Dumitrescu.
I-am explicat situația.
Mi-a spus să aduc toate documentele pe care le aveam.
Dar eu nu aveam aproape nimic.
Actele casei erau la Florin.
Cardul mamei era la Florin.
Și, după câte înțelesesem, toate hârtiile importante dispăruseră din camera ei.
Avocatul m-a liniștit.
— Cătălin, putem obține informații din registrele oficiale și putem verifica ce acte au fost încheiate.
Am respirat adânc.
— Credeți că putem recupera casa?
— Depinde ce documente a semnat mama dumneavoastră, în ce condiții și dacă există motive legale pentru contestarea lor.
— A fost mințită.
— Atunci trebuie să adunăm dovezi.
În aceeași zi, am mers la bancă împreună cu mama.
Am cerut informații despre contul ei, în condițiile procedurilor băncii.
Și atunci am descoperit cât de mult o jefuise Florin.
În ultimul an, în contul mamei intraseră banii pe care îi trimisesem eu.
1.500 de lei în fiecare lună.
În total, 18.000 de lei.
Pe lângă aceștia, intrase și pensia ei.
Dar soldul rămas era aproape zero.
Existau retrageri repetate de numerar.
Și plăți pe care mama nu le recunoștea.
Am privit extrasele cu mâinile tremurânde.
— Mamă, tu ai făcut cumpărăturile astea?
Elena a clătinat din cap.
— Nu, puiul meu.
— Ai retras tu banii?
— Nu. Florin avea cardul.
Am închis ochii.
Nu era vorba doar despre casa părintească.
Fratele meu îi luase mamei și mijloacele de trai.
Am cerut băncii blocarea cardului aflat la Florin și emiterea unuia nou, conform procedurilor aplicabile.
Apoi am mers la avocat.
După verificările inițiale, domnul Dumitrescu ne-a chemat la birou.
Avea în față câteva documente.
— Am identificat actul prin care proprietatea a fost transferată.
Am simțit că îmi bate inima mai repede.
— Ce act?
— Un contract de donație.
Mama a încremenit.
— Donație?
Avocatul a încuviințat.
— Din documente rezultă că i-ați donat casa fiului dumneavoastră, Florin.
Elena a început să tremure.
— Dar eu n-am vrut să-i dau casa!
— Ce vi s-a spus că semnați?
— Că sunt niște acte pentru ajutorul de încălzire și pentru problemele lui Cătălin.
Avocatul a notat.
— Vă amintiți unde ați semnat?
Mama a închis ochii.
— La un birou. Erau mai mulți oameni. Florin vorbea în locul meu.
— Vi s-a explicat conținutul actului?
— Nu-mi amintesc să-mi fi explicat cineva că dau casa. Dacă aș fi știut, nu aș fi semnat.
Avocatul a rămas câteva clipe pe gânduri.
— Trebuie să verificăm exact cum s-a desfășurat procedura și ce dovezi există. Dacă a fost indusă în eroare, putem analiza contestarea actului.
Am privit-o pe mama.
Plângea în tăcere.
Am luat-o de mână.
— O să luptăm pentru casa ta.
În zilele următoare, am început să adunăm informații.
Am vorbit cu vecinii.
Cu oamenii care o văzuseră pe mama după ce fusese alungată.
Cu tanti Viorica.
Cu Rodica, proprietara pensiunii.
Și cu o fostă vecină care știa despre certurile din casa părintească.
Încetul cu încetul, adevărul a început să iasă la iveală.
Florin și Mirela aveau probleme financiare.
Făcuseră mai multe împrumuturi.
Rămăseseră în urmă cu ratele.
Și începuseră să se teamă că vor pierde totul.
Atunci se gândiseră la casa mamei.
O proprietate modestă, dar cu un teren destul de mare.
Florin voia să o vândă.
Cu banii obținuți, spera să-și achite datoriile și să cumpere un apartament în oraș.
Dar mama nu ar fi acceptat niciodată.
Casa fusese construită de tata.
Acolo ne crescuse.
Acolo erau toate amintirile ei.
Și acolo voia să-și petreacă bătrânețea.
Așa că Florin alesese să o mintă.
Îi spusese că eu aveam probleme grave în armată.
Că trebuia să plătească o sumă mare ca să mă ajute.
Și că transferul casei era doar o formalitate temporară.
Mama, speriată, semnase.
Iar după ce actele fuseseră încheiate, Florin și Mirela începuseră să o trateze ca pe o străină.
Mai întâi îi mutaseră lucrurile într-o cămăruță.
Apoi îi interziseseră să folosească bucătăria când aveau musafiri.
După aceea, începuseră să o certe pentru orice.
— Iar ai lăsat lumina aprinsă!
— Iar ai consumat prea multă apă!
— Nu vezi că ne încurci?
Mama încercase să nu răspundă.
Își spunea că Florin era stresat.
Că Mirela era obosită.
Că lucrurile se vor îndrepta.
Dar într-o dimineață, Florin îi pusese o sacoșă cu haine în față.
— Mamă, trebuie să pleci.
Elena îl privise fără să înțeleagă.
— Unde să plec, mamă?
— Nu mai putem locui împreună.
— Dar este casa mea…
Florin râsese.
— Nu mai este. Ai semnat actele.
Mama căzuse pe scaun.
— Florine, unde vrei să mă duc?
— Descurcă-te. Ai pensie.
— Dar cardul meu este la tine…
— Îți dau eu când am timp.
Și o scosese pe poartă.
Fără bani.
Fără telefon.
Fără un loc unde să doarmă.
În primele zile, mama dormise într-o magazie părăsită.
Apoi o femeie din sat îi permisese să stea câteva nopți într-o anexă.
Dar femeia plecase la copiii ei, în alt oraș.
Și mama rămăsese din nou pe drumuri.
Uneori primea mâncare de la vecini.
Alteori căuta prin tomberoane.
Iar în tot acest timp, Florin îmi spunea la telefon că mama este bine.
Când am aflat toate acestea, am simțit că nu mai pot suporta.
Într-o dimineață, m-am dus la casa părintească.
Florin era în curte.
Când m-a văzut, a încremenit.
— Cătălin…
M-am apropiat.
— Trebuie să vorbim.
El a încercat să zâmbească.
— Ai găsit-o pe mama?
Am simțit cum îmi fierbe sângele.
— Da.
— Și unde era?
— Căuta mâncare într-un tomberon.
Florin a coborât privirea.
— Nu știu ce ți-a povestit…
— Mi-a povestit destul.
Din casă a ieșit Mirela.
— Ce se întâmplă?
Am privit-o.
— Vreau să știu de ce ați dat-o afară pe mama.
Mirela a ridicat din umeri.
— Era imposibil de suportat.
Am rămas fără cuvinte.
— Imposibil de suportat?
— Da. Se băga în toate, comenta mereu…
Am făcut un pas spre ea.
— Femeia aceea v-a lăsat să locuiți în casa ei!
Florin a intervenit:
— Cătălin, calmează-te!
M-am întors spre el.
— Tu să-mi spui să mă calmez?
Am scos din geantă o copie a documentelor.
— Știu despre donație.
Fața lui s-a schimbat.
— Ce donație?
— Și despre minciuna cu problemele mele din armată.
Mirela a făcut un pas înapoi.
Florin a rămas tăcut.
— Ai folosit numele meu ca să o sperii pe mama!
El a oftat.
— Aveam datorii.
Am simțit că îmi explodează capul.
— Și asta îți dădea dreptul să o lași pe drumuri?
— Nu înțelegi prin ce treceam!
— Ba înțeleg foarte bine. Aveai probleme și ai decis că mama trebuie să plătească pentru ele.
Florin a ridicat vocea.
— Casa este legal pe numele meu!
L-am privit drept în ochi.
— Vom vedea ce spune instanța despre felul în care ai obținut-o.
A încremenit.
— Ce vrei să spui?
— Că mama va contesta actele. Și că vom sesiza autoritățile în legătură cu banii și cu documentele folosite pentru a o induce în eroare.
Mirela a început să țipe.
— Vrei să-ți distrugi fratele?!
Am privit-o.
— Nu eu l-am obligat să facă toate astea.
Am ieșit din curte fără să mă mai întorc.
În lunile următoare, am început procedurile legale.
Au fost analizate documentele.
Au fost audiați martori.
Au fost verificate împrejurările în care mama semnase actul de donație.
Și au fost cercetate operațiunile efectuate cu banii ei.
Nu a fost un proces ușor.
Florin a încercat să susțină că mama îi dăruise casa de bunăvoie.
Mirela a declarat că Elena plecase singură.
Dar existau oameni care văzuseră cum fusese tratată.
Existau extrase bancare.
Existau neconcordanțe între explicațiile lor.
Și existau dovezi despre minciunile folosite pentru a o convinge să semneze.
În cele din urmă, instanța a admis cererea de anulare a donației, după ce a analizat probele privind inducerea în eroare a mamei.
Casa a revenit în proprietatea ei, după îndeplinirea formalităților legale.
În privința banilor, demersurile separate au dus la recuperarea unei părți importante din sumele folosite fără acordul ei.
Când avocatul ne-a anunțat că mama își recuperase casa, Elena a început să plângă.
— Cătălin…
Am strâns-o de mână.
— Da, mamă?
— Pot să mă întorc acasă?
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Da, mamă. Este casa ta.
În ziua în care ne-am întors, am găsit curtea plină de buruieni.
Gardul era deteriorat.
Grădina fusese neglijată.
Dar mama a pășit încet pe alee și a început să plângă.
— Aici a plantat tatăl vostru primul trandafir…
S-a oprit lângă un colț al grădinii.
— Și aici obișnuiai tu să te joci cu mingea.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Îmi amintesc.
Am intrat în casă.
Era aproape goală.
Multe dintre lucrurile mamei dispăruseră.
Dar am găsit ceva într-un sertar vechi.
O fotografie.
Era făcută cu aproape douăzeci de ani în urmă.
Tata stătea pe un scaun în curte.
Mama era lângă el.
Eu și Florin stăteam în fața lor.
Toți patru zâmbeam.
Mama a luat fotografia.
A privit-o mult timp.
Apoi a șoptit:
— Nu știu unde am greșit cu Florin…
Am simțit un nod în gât.
— Mamă, nu tu ai ales în locul lui.
Elena a început să plângă.
— Dar este copilul meu.
Am îmbrățișat-o.
— Știu.
— Nu vreau să pățească ceva rău.
— Nici eu nu vreau. Dar trebuie să răspundă pentru ce a făcut.
Mama a încuviințat încet.
În lunile următoare, am reparat casa.
Am schimbat gardul.
Am zugrăvit camerele.
Am cumpărat un pat nou pentru mama.
Am refăcut grădina.
Și am plantat margarete albe lângă poartă.
Exact florile pe care i le adusesem în ziua în care mă întorsesem din armată.
De data aceasta, nu mai erau ofilite.
Erau proaspete.
Și mama le uda în fiecare dimineață.
Eu am decis să rămân în apropiere.
Mi-am găsit un loc de muncă în Alexandria.
Nu voiam să o las singură până când nu se simțea din nou în siguranță.
Dar nici nu voiam să-i răpesc independența.
Mama își dorea să aibă grijă de grădină.
Să gătească.
Să meargă la biserică.
Să stea de vorbă cu vecinele.
Lucruri simple, pe care aproape le pierduse.
Într-o duminică, am găsit-o în bucătărie, pregătind ciorbă de pui.
Mirosul umpluse toată casa.
Am rămas în prag.
— Mamă…
S-a întors spre mine.
— Ce este, puiul meu?
Am început să zâmbesc.
— Mi-a fost dor de mirosul ăsta.
Elena a râs.
— Atunci spală-te pe mâini și vino la masă.
M-am așezat pe scaunul pe care stăteam când eram copil.
Mama mi-a pus o farfurie plină.
— Mănâncă, Cătălin. Ești prea slab.
Am început să râd.
— Mamă, am 24 de ani!
— Și ce dacă? Tot copilul meu ești.
Am luat lingura.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, am simțit că sunt cu adevărat acasă.
Au trecut aproape doi ani de atunci.
Mama este bine.
Are grijă de grădină.
Merge la cumpărături.
Își primește pensia în propriul cont, pe care îl gestionează singură.
Și, cel mai important, nu mai trăiește cu frica de a fi alungată.
Despre Florin am aflat că a rămas cu datorii și că relația lui cu Mirela s-a deteriorat.
Nu am căutat să mă răzbun.
Dar nici nu am mai permis să se apropie de banii sau de actele mamei.
Într-o zi, Florin a venit la poartă.
Era slăbit și părea mult mai bătrân.
— Cătălin, putem să vorbim?
L-am privit.
— Despre ce?
A coborât ochii.
— Despre mama.
Am rămas tăcut.
— Vreau să-mi cer iertare.
Am simțit un nod în gât.
— Nu mie trebuie să-mi ceri iertare.
Florin a încuviințat.
— Știu.
Din spatele meu, mama a apărut în prag.
Când l-a văzut, a încremenit.
— Florin?
Fratele meu a început să plângă.
— Mamă…
Elena s-a apropiat încet de poartă.
— Ce cauți aici?
Florin și-a acoperit fața cu palmele.
— Am venit să-ți spun că îmi pare rău.
Mama l-a privit mult timp.
Apoi a spus:
— Florine, eu te-am iubit din prima clipă în care te-am ținut în brațe.
El a început să plângă și mai tare.
— Știu, mamă.
— Dar iubirea mea nu înseamnă că pot să uit ce mi-ai făcut.
Florin a coborât capul.
— Înțeleg.
— M-ai lăsat fără casă. Fără bani. Fără mâncare.
Mama a început să tremure.
— Și în fiecare noapte, când dormeam pe unde apucam, mă întrebam ce am făcut ca să merit asta.
Florin nu a răspuns.
— Nu știu dacă voi putea vreodată să am din nou încredere în tine.
A urmat o tăcere lungă.
— Dar sper să înțelegi ce ai făcut și să nu mai rănești pe nimeni așa.
Florin a încuviințat.
Apoi a plecat.
Mama a rămas lângă poartă, privind în urma lui.
M-am apropiat.
— Ești bine?
Elena a șters o lacrimă.
— Da, puiul meu.
Am luat-o de braț.
— Hai în casă.
Dar mama s-a oprit.
A privit margaretele albe de lângă gard.
— Cătălin, îți amintești când mi-ai adus florile acelea în ziua în care te-ai întors?
Am încuviințat.
— Da.
— Eu credeam că nu o să te mai văd niciodată.
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— De ce, mamă?
— Pentru că ajunsesem să cred că nu mai sunt importantă pentru nimeni.
Am strâns-o în brațe.
— Pentru mine ai fost și vei fi mereu importantă.
Mama a început să plângă.
— Știu, puiul meu. Acum știu.
Am rămas câteva minute lângă poartă.
Soarele apunea peste sat.
Copiii se jucau pe uliță.
Din case se simțea miros de mâncare.
Și, pentru prima dată după mult timp, totul părea din nou la locul lui.
În seara aceea, înainte să mă culc, am trecut pe lângă camera mamei.
Ușa era întredeschisă.
Elena stătea pe pat, privind fotografia veche cu tata.
— Noapte bună, mamă.
S-a întors spre mine.
— Noapte bună, puiul meu.
Am zâmbit.
— Ai nevoie de ceva?
A clătinat din cap.
— Nu, Cătălin. Am tot ce-mi trebuie.
Am închis ușor ușa.
Și atunci am înțeles cât de puțin își dorise mama de la viață.
Nu voia bani mulți.
Nu voia haine scumpe.
Nu voia vacanțe sau cadouri.
Voia doar să fie respectată.
Să aibă un acoperiș deasupra capului.
Să mănânce o masă caldă.
Și să știe că fiii ei nu au uitat-o.
Cătălin plecase de acasă convins că fratele lui va avea grijă de mama lor. Când s-a întors, a descoperit că femeia care îi crescuse pe amândoi fusese alungată și lăsată fără nimic.
Dar povestea nu s-a încheiat lângă tomberonul în care Elena căuta de mâncare.
S-a încheiat în casa pe care o crezuse pierdută, la o masă caldă, alături de fiul care nu a abandonat-o.
Pentru că o mamă care și-a petrecut viața având grijă de copiii ei nu ar trebui să ajungă să cerșească iubire, respect sau o bucată de pâine.