M-am măritat cu un taximetrist pe care îl cunoșteam de numai 24 de ore

Creator Dan

Un bărbat în costum, o femeie blondă, un băiețel de aproximativ zece ani și o fetiță cu părul prins în două codițe.

Am recunoscut imediat fetița.

Eram eu.

Dar nu fotografia mea m-a speriat.

Ci bărbatul care stătea lângă mine.

Era tatăl meu.

Tatăl meu, care murise când aveam doar unsprezece ani.

M-am uitat la Matei.

— De unde ai fotografia asta?

El a înghițit în sec.

— Pentru că băiețelul de lângă tine sunt eu.

Am simțit că mi se taie respirația.

— Nu se poate…

Matei a continuat:

— Alexandra, tatăl tău și tatăl meu au avut împreună o afacere. Iar în urmă cu trei ani am descoperit ceva despre moartea tatălui tău.

M-am prins de marginea mesei.

— Ce ai descoperit?

Matei a scos din plic încă o hârtie.

— Că accidentul în care a murit s-ar putea să nu fi fost deloc un accident.

Am rămas împietrită.

Dar următoarele lui cuvinte m-au îngrozit și mai tare.

— Și omul care a avut cel mai mult de câștigat din moartea lui este cineva pe care tu îl cunoști foarte bine.

Am rămas cu fotografia în mână, incapabilă să rostesc un cuvânt.

Tatăl meu murise într-un accident rutier când aveam unsprezece ani.

Cel puțin asta îmi spusese mama.

Știam că mașina lui ieșise de pe șosea într-o noapte ploioasă, undeva între București și Ploiești.

Nu îmi amintesc prea multe din perioada aceea.

Doar înmormântarea, chipul mamei și senzația că lumea mea se prăbușise.

Acum, după șaptesprezece ani, bărbatul cu care mă căsătorisem cu o zi înainte îmi spunea că lucrurile ar fi putut sta altfel.

— Matei, despre ce vorbești?

El s-a așezat în fața mea.

— Tatăl tău, Sorin Dumitrescu, avea o firmă de construcții împreună cu tatăl meu, Adrian Pavel.

Am încuviințat încet.

— Știu că tata avea o firmă. Dar mama mi-a spus că după moartea lui a fost închisă.

— Nu a fost chiar așa.

Matei a scos din plic câteva copii ale unor documente.

— Firma avea mai multe terenuri și contracte importante. Cu puțin timp înainte de accident, tatăl tău descoperise niște nereguli financiare.

— Ce fel de nereguli?

— Plăți către societăți care nu prestaseră lucrări, facturi suspecte și transferuri de bani fără justificare clară.

Am privit documentele.

Nu înțelegeam toate detaliile, dar recunoșteam numele firmei.

Îl văzusem pe câteva hârtii vechi pe care mama le păstrase într-o cutie.

— Și ce legătură are asta cu accidentul?

Matei a inspirat adânc.

— Tatăl meu a crezut mult timp că Sorin murise într-un accident obișnuit. Dar cu trei ani în urmă, când am început să verificăm documentele vechi ale firmei, am descoperit o serie de lucruri care nu se potriveau.

— Ce lucruri?

— Un contract modificat după moartea lui. O procură despre care există suspiciuni că ar fi fost falsificată. Și un transfer de proprietate care a avantajat o persoană din cercul apropiat al familiei tale.

Am simțit că mi se face rău.

— Cine?

Matei m-a privit cu atenție.

— Îl cheamă Gabriel Stănescu.

Am încremenit.

— Gabriel?

— Îl cunoști?

Am început să râd nervos.

— Este unchiul lui Radu. Fostul meu logodnic.

Matei a încuviințat.

— Știu.

Am simțit un fior rece.

— Cum adică știi?

— Tocmai de aceea am vrut să discutăm.

M-am ridicat brusc.

— Stai puțin! Tu știai cine sunt când m-am urcat în taxi?

Matei a tăcut.

— Răspunde-mi!

— Da.

Am făcut un pas înapoi.

— Deci m-ai mințit.

— Alexandra…

— M-ai lăsat să-ți povestesc despre Radu, despre Cristina, despre tot ce mi se întâmplase, deși știai deja cine sunt!

— Nu știam de despărțirea voastră.

— Dar știai cine sunt!

Matei a coborât privirea.

— Da. Și îmi pare rău că nu ți-am spus imediat.

Am simțit cum îmi dau lacrimile.

— Doamne, ce am făcut? M-am căsătorit cu un necunoscut care mă urmărea!

— Nu te urmăream ca să-ți fac rău.

— Atunci de ce?

Matei a rămas câteva secunde tăcut.

— Pentru că încercam să găsesc o modalitate de a-ți spune ce descoperisem, fără să te pun într-o situație periculoasă.

Am clătinat din cap.

— Nu înțeleg nimic.

— Tatăl meu a murit acum patru ani. Înainte să moară, mi-a lăsat mai multe dosare și mi-a spus că nu reușise niciodată să afle ce se întâmplase cu adevărat după accidentul lui Sorin.

Matei a arătat spre fotografie.

— Noi doi ne-am cunoscut când eram copii. Familiile noastre petreceau uneori weekendurile împreună. Dar după moartea tatălui tău, legătura s-a rupt.

M-am uitat din nou la băiețelul din fotografie.

Nu îmi aminteam de el.

— Și de ce ai ajuns șofer de taxi?

Matei a zâmbit amar.

— Pentru că asta fac în prezent. Am lucrat câțiva ani în domeniul construcțiilor, dar după moartea tatei am încercat să pun ordine în actele lui. Am avut probleme financiare și am început să conduc ca să-mi plătesc cheltuielile.

— Și m-ai căutat trei ani?

— Nu în fiecare zi. Am încercat să iau legătura cu mama ta, dar nu am primit răspuns. Apoi am aflat că ești logodită cu Radu.

A făcut o pauză.

— Iar când am descoperit legătura lui de familie cu Gabriel Stănescu, m-am îngrijorat.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Crezi că Radu știa ceva?

— Nu am dovezi că știa. Dar cred că trebuie să verificăm.

Am rămas tăcută.

Matei a continuat:

— În seara în care ai comandat taxiul, eram în zonă. Recunosc că, după ce ți-am văzut numele și fotografia din aplicație, am acceptat cursa sperând să pot vorbi cu tine.

— Și când ți-am propus să ne căsătorim?

— Am crezut că glumești.

— Dar ai acceptat!

— Da. Și a fost o greșeală să nu-ți spun adevărul înainte de cununie.

L-am privit cu furie.

— O greșeală? Matei, eu sunt soția ta!

— Știu. Și nu vreau să folosesc căsătoria ca să te oblig să faci nimic. Dacă vrei să ne despărțim, voi respecta decizia ta.

Am început să plâng.

În numai câteva zile, pierdusem încrederea în logodnic, în cea mai bună prietenă și acum în bărbatul cu care mă căsătorisem.

Nu mai știam pe cine să cred.

— Pleacă, i-am spus.

Matei s-a ridicat.

— Alexandra, te rog să păstrezi documentele. Verifică-le cu un avocat independent. Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt.

— Pleacă!

A lăsat plicul pe masă și a ieșit.

Am rămas singură.

Mult timp am privit fotografia.

Tata zâmbea în imagine.

Avea mâna pe umărul meu, iar eu țineam în brațe o păpușă.

Mi-am amintit brusc ziua în care fusese făcută fotografia.

Era vară.

Fuseserăm la o casă de vacanță.

Și tata îmi promisese că mă va învăța să merg pe bicicletă fără roți ajutătoare.

Am început să plâng din nou.

Nu mai plângeam pentru Radu.

Plângeam pentru tata.

Pentru toate întrebările la care nu primisem niciodată răspuns.

În aceeași după-amiază, am sunat-o pe mama.

— Mamă, trebuie să vorbim despre tata.

La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.

— Ce s-a întâmplat, Alexandra?

— Îți amintești de Adrian Pavel?

Am auzit-o inspirând brusc.

— De unde știi numele acesta?

Am închis ochii.

— Deci îl cunoșteai.

— Era asociatul tatălui tău.

— Și de ce nu mi-ai spus niciodată despre el?

Mama a început să plângă.

— Pentru că am vrut să te protejez.

— De ce?

— Alexandra, vino la mine. Nu putem discuta asta la telefon.

O oră mai târziu eram în apartamentul mamei.

Stătea la masa din bucătărie, cu o cutie veche de carton în față.

— Ce este asta? am întrebat.

— Lucrurile tatălui tău.

A deschis cutia.

Înăuntru erau fotografii, scrisori și câteva documente.

Mi-a întins un plic îngălbenit.

— Citește.

Era o scrisoare scrisă de tata cu câteva zile înainte de accident.

În ea îi spunea mamei că descoperise probleme grave în contabilitatea firmei.

Menționa numele lui Gabriel Stănescu, care lucra atunci ca intermediar pentru mai multe tranzacții imobiliare.

Și scria că intenționa să depună o sesizare dacă explicațiile primite nu vor fi convingătoare.

Am ridicat privirea.

— Mamă, de ce nu ai dus asta la poliție?

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Am dus-o.

Am rămas nemișcată.

— Și?

— Au verificat. Mi-au spus că nu existau suficiente dovezi pentru a lega problemele firmei de accident. Ancheta privind moartea lui a concluzionat că pierduse controlul mașinii.

— Dar tu ai crezut asta?

Mama a tăcut mult timp.

— Nu am știut niciodată ce să cred.

Apoi mi-a spus ceva care m-a înfiorat.

— După înmormântare, Gabriel a venit la mine și mi-a propus să cumpere partea tatălui tău din firmă.

— Ai acceptat?

— Da. Eram singură, cu un copil mic, și nu înțelegeam afacerile. Aveam nevoie de bani și voiam să închei totul.

Am privit spre scrisoare.

— Și cât ți-a dat?

Mama mi-a spus suma.

Era mult mai mică decât valoarea despre care Matei susținea că ar fi avut-o activele firmei.

Am simțit un val de furie.

— Mamă, trebuie să aflăm ce s-a întâmplat.

— Alexandra, au trecut atâția ani…

— Tocmai de aceea. Nu vreau să mai trăiesc cu întrebări.

A doua zi, am contactat un avocat specializat în litigii comerciale.

I-am arătat documentele primite de la Matei și scrisoarea tatălui meu.

Avocatul le-a analizat cu atenție.

— Există câteva aspecte care merită verificate, mi-a spus. Dar trebuie să fim foarte atenți. Documentele acestea nu demonstrează singure că accidentul a fost provocat intenționat.

— Înțeleg.

— Putem începe prin verificarea istoricului societății, a transferurilor de proprietate și a actelor notariale. Apoi vom vedea dacă există motive legale pentru alte demersuri.

Am acceptat.

În următoarele săptămâni, am început să reconstruim povestea firmei.

Matei ne-a pus la dispoziție toate documentele pe care le avea.

De data aceasta, însă, am refuzat să mă bazez doar pe spusele lui.

Totul trebuia verificat independent.

Am descoperit că, la scurt timp după moartea tatălui meu, mai multe proprietăți ale societății fuseseră transferate către firme controlate de persoane apropiate lui Gabriel Stănescu.

Unele tranzacții aveau justificări neclare.

Altele ridicau întrebări privind valoarea bunurilor.

Avocatul a identificat și un document care părea să conțină o semnătură diferită de cea a tatălui meu.

Era nevoie de o expertiză.

Între timp, Radu continua să mă sune.

Într-o seară, i-am răspuns.

— Alexandra, în sfârșit! Trebuie să vorbim despre căsătoria ta.

— Nu despre asta vreau eu să discut.

— Atunci despre ce?

— Despre unchiul tău, Gabriel.

La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.

— Ce treabă ai tu cu unchiul Gabriel?

— A avut legături de afaceri cu tatăl meu.

Radu a ezitat.

— Nu știam.

— Ești sigur?

— Alexandra, habar nu am despre ce vorbești.

Nu puteam ști dacă mințea.

Dar nici nu aveam de gând să-l acuz fără dovezi.

— Dacă afli ceva despre tranzacțiile de după moartea tatălui meu, spune-mi.

— Stai puțin. Crezi că unchiul meu a făcut ceva?

— Cred că există niște documente care trebuie explicate.

Am închis.

Două zile mai târziu, Radu a venit la biroul meu.

Părea obosit.

— Alexandra, trebuie să-ți spun ceva.

Am rămas în pragul sălii de ședințe.

— Te ascult.

— Am vorbit cu unchiul meu despre tatăl tău.

— Și?

— S-a enervat foarte tare. Mi-a spus să nu mă bag în lucruri care nu mă privesc.

Am simțit un fior.

— Asta nu dovedește nimic.

— Știu. Dar apoi am găsit ceva.

Mi-a întins o copie după un contract vechi.

— Era într-un dosar pe care unchiul îl lăsase cândva la tata. L-am recunoscut după numele firmei despre care mi-ai vorbit.

Am luat documentul.

Era un contract privind un teren industrial.

În partea de jos apărea numele tatălui meu.

Dar data documentului era ulterioară morții lui.

Am simțit că mi se taie picioarele.

— Radu, de unde ai asta?

— Din arhiva firmei tatălui meu. Nu știu dacă este original sau doar o copie greșită, dar m-am gândit că trebuie să-l vezi.

Pentru prima dată după despărțire, l-am privit fără furie.

— Mulțumesc.

Radu a coborât ochii.

— Alexandra, știu că nu merit să mă asculți după ce ți-am făcut. Dar nu vreau să ascund ceva ce ar putea conta pentru tine.

Am încuviințat.

— Apreciez că mi-ai adus documentul. Dar asta nu schimbă ce s-a întâmplat între noi.

— Știu.

A plecat fără să insiste.

Am dus documentul avocatului.

După mai multe verificări și o expertiză, au apărut indicii serioase că unele acte folosite în tranzacțiile de după moartea tatălui meu fuseseră falsificate.

Avocatul a pregătit sesizările necesare către autoritățile competente.

Au urmat luni întregi de audieri, verificări și solicitări de documente.

Nu a fost ca în filme.

Nu am primit peste noapte toate răspunsurile.

Dar am început, în sfârșit, să înțeleg ce se întâmplase cu averea tatălui meu.

Ancheta financiară a scos la lumină tranzacții frauduloase și documente falsificate, iar Gabriel Stănescu a ajuns să fie cercetat pentru rolul său în acele operațiuni.

În privința accidentului, însă, lucrurile au rămas mai complicate.

Nu au fost găsite dovezi suficiente pentru a stabili că moartea tatălui meu fusese provocată intenționat.

Avocatul mi-a explicat că suspiciunile financiare și cauza accidentului sunt două chestiuni distincte.

A fost greu să accept că poate nu voi afla niciodată cu certitudine ce se întâmplase în acea noapte.

Dar cel puțin adevărul despre o parte din afacerile lui începea să iasă la lumină.

În tot acest timp, relația mea cu Matei rămăsese complicată.

După dimineața în care îmi arătase fotografia, nu mai locuiserăm împreună.

Vorbeam doar despre documente și despre demersurile legale.

Într-o zi, l-am invitat la o cafea.

A venit punctual, ca întotdeauna.

— Alexandra, s-a întâmplat ceva?

— Nu. Vreau doar să discutăm.

S-a așezat în fața mea.

— Te ascult.

Am privit spre ceașca de cafea.

— Matei, nu știu dacă pot avea încredere în tine.

A încuviințat.

— Înțeleg.

— M-ai recunoscut, ai acceptat să ne căsătorim și abia după aceea mi-ai spus adevărul.

— Ai dreptate. Ar fi trebuit să-ți spun totul înainte.

— De ce nu ai făcut-o?

A rămas câteva secunde tăcut.

— Pentru că mi-a fost teamă că nu mă vei asculta. Și pentru că, după ce am început să vorbim, am simțit că îmi place de tine.

L-am privit surprinsă.

— Îți place de mine?

— Da. Dar asta nu justifică faptul că am ascuns lucruri importante.

Am rămas tăcută.

— Nu vreau să rămâi căsătorită cu mine din obligație, a continuat. Putem face demersurile pentru divorț. Nu îți voi cere nimic.

Am oftat.

— Cred că avem nevoie de timp.

Matei a zâmbit trist.

— Atât cât ai nevoie.

În următoarele luni, am început să ne întâlnim din când în când, fără promisiuni.

Mergeam la cafea, ne plimbam prin parc și vorbeam despre lucruri obișnuite.

Am aflat că îi plăcea să gătească, că era pasionat de fotografie și că își dorise cândva să devină inginer.

El a aflat că îmi plăcea să desenez, că mă speriau furtunile și că visam să am într-o zi un atelier de arhitectură.

Încet, am început să-l cunosc pe omul din spatele tuturor secretelor.

Dar de data aceasta nu mă grăbeam.

Nu mai voiam să iau decizii din furie, frică sau dorința de a demonstra ceva.

După aproape un an, am reușit să ajungem la o înțelegere în privința căsătoriei noastre.

Am decis să divorțăm.

Nu pentru că ne uram.

Ci pentru că începutul relației noastre fusese construit pe impulsul meu și pe adevărurile ascunse de el.

Amândoi aveam nevoie de un început curat.

În ziua în care am primit actele de divorț, Matei m-a întrebat:

— Și acum?

Am zâmbit.

— Acum, dacă vrei să mă inviți la o întâlnire, poți să o faci ca orice bărbat normal.

A început să râdă.

— Alexandra, ai vrea să ieșim sâmbătă la cină?

— Da. Dar de data asta fără fotografii misterioase.

— Promit.

Am râs amândoi.

Și, pentru prima dată, nu mai simțeam că trebuie să fug de trecutul meu.

La câteva luni după aceea, mama mi-a dat o cutie cu lucrurile pe care tata le păstrase pentru mine.

Înăuntru era un album cu fotografii și o scrisoare.

Scrisoarea fusese scrisă cu puțin timp înainte de moartea lui.

Nu avea legătură cu afacerile.

Era pentru ziua în care urma să împlinesc optsprezece ani.

Am deschis-o cu mâinile tremurânde.

„Draga mea Alexandra, nu știu cum va arăta lumea când vei citi aceste rânduri. Dar sper că vei fi curajoasă, bună și că nu vei lăsa niciodată pe nimeni să-ți spună cât valorezi. Să nu confunzi dragostea cu promisiunile frumoase. Uită-te întotdeauna la faptele oamenilor.”

Am început să plâng.

Era ca și cum tata îmi vorbea din nou.

Am strâns scrisoarea la piept și am rămas mult timp lângă fereastră.

Mă gândeam la Radu, la Cristina, la Matei și la toate lucrurile care mi se întâmplaseră.

Cu un an în urmă, credeam că cea mai mare tragedie a vieții mele era faptul că logodnicul mă înșelase.

Acum înțelegeam că acea despărțire fusese doar începutul unei perioade în care aveam să descopăr adevăruri mult mai importante.

Despre familia mea.

Despre oamenii în care aveam încredere.

Și despre mine.

Astăzi, Matei și cu mine suntem împreună.

Nu ne-am recăsătorit și nu ne grăbim să facem asta.

Învățăm să construim o relație în care adevărul este mai important decât orice gest spectaculos.

El continuă să lucreze și își pregătește revenirea în domeniul construcțiilor.

Eu am început să lucrez la proiectul propriului meu birou de arhitectură.

Iar mama și cu mine vorbim acum mai deschis despre tata și despre lucrurile pe care le-am ținut prea mult timp ascunse.

Nu știu dacă vom afla vreodată toate împrejurările morții lui.

Dar știu că nu voi mai permite trecutului să-mi hotărască viitorul.

M-am măritat cu un taximetrist ca să-mi rănesc fostul logodnic.

Credeam că fac un gest nebunesc, fără consecințe.

Dar fotografia pe care acel bărbat mi-a adus-o a doua zi m-a obligat să privesc un trecut pe care familia mea încercase să-l lase în urmă.

Și am învățat că adevărul nu trebuie ascuns pentru a proteja pe cineva, iar dragostea nu se poate construi pe răzbunare.

Uneori, cel mai bun început nu este cel care îi face pe alții să regrete, ci cel în care alegi, în sfârșit, să te respecți pe tine.