O tânără slujitoare a fost trimisă să-l îmbăieze pe prinț

Creator Dan

— Medalionul acesta a aparținut adevăratei mele mame, spuse prințul Aron, cu vocea atât de joasă încât Maia abia îl auzi.

Tânăra își duse instinctiv mâna la gât.

Sub rochia simplă de slujitoare purta un lănțișor subțire, cu un medalion vechi, din argint înnegrit.

Era singurul lucru pe care reușise să-l păstreze din copilărie.

Îl scoase cu degetele tremurânde.

Prințul rămase nemișcat.

Cele două medalioane erau aproape identice.

Amândouă aveau gravată o stea cu șase colțuri, înconjurată de o ramură de măslin.

Dar pe spatele medalionului Maiei se afla o literă.

Litera „M”.

Pe cel al prințului era gravată litera „A”.

— De unde îl ai? întrebă Aron.

— Mama mi l-a dat înainte să plec de acasă. Mi-a spus să nu-l vând niciodată, indiferent cât de flămândă aș fi.

Aron închise ochii.

— Atunci nu mai există nicio îndoială.

Maia îl privi nedumerită.

— Despre ce vorbiți, Înălțimea Voastră?

Prințul se îndreptă spre fereastră.

Dincolo de zidurile palatului se vedeau acoperișurile orașului, luminate de soarele după-amiezii.

— Când aveam șapte ani, am aflat că femeia pe care o numeam mamă nu mă născuse.

Maia rămase cu gura întredeschisă.

— Regina nu este mama dumneavoastră?

— Nu. Regina Teodora m-a crescut, dar nu m-a adus pe lume.

Prințul își trecu mâna peste cicatricea de pe braț.

— Adevărata mea mamă era o femeie pe nume Ileana.

Maia simți că podeaua se clatină sub picioarele ei.

— Mama mea?

— Da.

— Dar asta ar însemna…

— Că s-ar putea să fim frate și soră.

Maia se sprijini de o coloană.

Toată viața crezuse că mama ei fusese o țărancă săracă, nevoită să-și vândă copilul pentru a supraviețui foametei.

Acum afla că aceeași femeie ar fi putut fi mama moștenitorului tronului.

— Nu se poate, șopti ea.

Aron se apropie.

— Știu că este greu de crezut. Dar ascultă-mă până la capăt.

Prințul își puse cămașa peste umeri, apoi o conduse într-o încăpere mică, ascunsă în spatele bibliotecii sale.

Acolo păstra documente, scrisori și obiecte despre care nimeni de la curte nu știa.

Pe o masă de stejar se afla un cufăr vechi.

Aron îl deschise.

Înăuntru erau mai multe scrisori legate cu o panglică albastră.

— Acestea au aparținut doicii mele, spuse el. Înainte să moară, mi le-a lăsat împreună cu medalionul.

Maia se așeză pe un scaun.

Prințul începu să-i povestească.

Cu aproape treizeci de ani în urmă, regele Ștefan, pe atunci moștenitor al tronului, se îndrăgostise de o tânără dintr-o familie modestă.

O chema Ileana.

Era fiica unui vindecător dintr-un sat de munte.

Ștefan o cunoscuse în timpul unei călătorii prin regat, când fusese rănit la o vânătoare.

Ileana îl îngrijise timp de câteva săptămâni.

Între ei se născuse o iubire puternică.

Dar familia regală nu acceptase relația.

Regele de atunci hotărâse că fiul său trebuia să se căsătorească cu prințesa Teodora, dintr-un regat vecin.

O căsătorie care urma să aducă pace și alianțe politice.

Ștefan încercase să se împotrivească.

Dar când Ileana rămăsese însărcinată, situația devenise periculoasă.

Consilierii regelui se temeau că un copil născut în afara căsătoriei ar putea provoca un conflict pentru succesiune.

În cele din urmă, Ileana fusese dusă într-o reședință izolată, unde născuse un băiat.

Pe Aron.

— Tata a aflat că mă născusem, continuă prințul. Dar nu a putut să mă vadă imediat.

— Și ce s-a întâmplat cu mama?

— I s-a spus că voi fi crescut la palat și că ea trebuie să dispară din viața mea.

Maia își acoperi gura.

— Au despărțit-o de propriul copil?

— Da.

Aron privi spre scrisori.

— Tata a acceptat să mă recunoască drept fiul lui, dar povestea mamei mele a fost ascunsă. Regina Teodora m-a crescut ca pe propriul copil.

— Și mama mea?

— A fost trimisă departe. Oficial, s-a spus că murise de febră.

Maia începu să plângă.

— Dar era în viață.

— Așa se pare.

— Și eu? Cum am apărut eu în poveste?

Aron răsfoi documentele.

— Din ce am aflat, după ce a fost alungată, Ileana s-a întors în satul ei. Câțiva ani mai târziu s-a căsătorit cu un om de acolo.

Maia își aminti de bărbatul pe care îl numise tată în copilărie.

Un om sărac, care muncise pământul până când seceta le distrusese gospodăria.

— Atunci eu sunt sora dumneavoastră doar după mamă.

Aron încuviință.

— Dacă toate acestea sunt adevărate, da.

Maia îl privi.

— Dar de ce aveți cicatricile acelea?

Chipul prințului se întunecă.

— Pentru că cineva a încercat să mă omoare când eram copil.

Maia simți un fior rece.

— Cine?

— Nu am aflat niciodată cu certitudine.

Prințul își desfăcu din nou cămașa și arătă spre urmele de pe spate.

— Aveam opt ani când grajdurile palatului au luat foc. Eram înăuntru.

— Cum ați ajuns acolo?

— Un slujitor mi-a spus că tata mă așteaptă în clădirea din spate. Când am intrat, ușa s-a închis.

Maia îl asculta fără să respire.

— Am încercat să ies, dar nu am putut. Focul se răspândea repede. Un bătrân grăjdar m-a auzit și a spart ușa.

Aron își coborî privirea.

— El a murit după ce m-a scos. Eu am supraviețuit, dar am rămas cu aceste cicatrici.

— Și semnul de pe braț?

— Nu este o arsură obișnuită. Este o urmă lăsată în copilărie, înainte să ajung la palat.

Maia își aminti de desenul mamei.

— Mama spunea că semnul acela este o dovadă.

— Așa este. Potrivit doicii, Ileana a cerut ca eu să port un semn distinctiv, pentru a nu putea fi înlocuit cu alt copil.

Maia rămase tăcută.

Totul părea atât de incredibil, încât se temea să creadă.

— De ce nu i-ați spus regelui că știți adevărul?

Aron râse amar.

— Pentru că tata nu vrea să vorbească despre trecut. Iar regina Teodora se teme că adevărul ar putea slăbi poziția familiei regale.

— Dar dacă mama noastră trăiește?

Prințul o privi cu intensitate.

— Tocmai asta trebuie să aflăm.

În acea noapte, Maia nu se mai întoarse la bucătării.

Aron îi ceru administratorului palatului să-i ofere o cameră și haine curate.

Dar înainte ca fata să plece, prințul îi spuse:

— Maia, nu spune nimănui ce am discutat.

— De ce?

— Pentru că dacă cineva a încercat să mă omoare în copilărie, nu știm ce ar putea face acum, când adevărul este atât de aproape.

Maia încuviință.

Dar nu observă umbra care se retrase dincolo de ușa întredeschisă.

Cineva îi ascultase.

A doua zi, în palat izbucni un scandal.

Regina Teodora aflase că prințul o păstrase pe Maia în apartamentele sale.

O chemă imediat în sala de audiențe.

— Cine ești tu, fată?

Maia îngenunche.

— Mă numesc Maia, Majestatea Voastră.

— Știu cum te cheamă. Vreau să știu de ce fiul meu te-a ales să-i fii slujitoare personală.

— Nu m-a ales el, Majestate. Am fost trimisă de supraveghetoare.

Regina o privi cu suspiciune.

— Ridică-te.

Maia se ridică.

În clipa aceea, medalionul îi alunecă de sub guler.

Regina îl văzu.

Chipul i se albi.

— De unde ai acel medalion?

Maia simți că inima îi bate nebunește.

— De la mama mea.

Regina făcu un pas spre ea.

— Cum o chema?

— Ileana.

Teodora se sprijini de brațul tronului.

— Nu se poate…

Înainte ca Maia să mai spună ceva, regina strigă:

— Gărzi!

Doi soldați intrară imediat.

— Duceți fata în turnul de nord. Să nu vorbească nimeni cu ea până când nu dau eu ordin.

Maia începu să tremure.

— Majestate, nu am făcut nimic!

— Taci!

Soldații o apucară de brațe.

Dar când ajunseră la ușă, o voce puternică răsună în sală.

— Dați-i drumul!

Era prințul Aron.

Intră însoțit de căpitanul gărzilor.

— Mamă, ce se întâmplă aici?

Regina îl privi furioasă.

— Fata aceasta ascunde ceva.

— Știu foarte bine ce ascunde.

Aron se apropie de Maia.

— Și mai știu că nu ai niciun drept să o închizi.

Regina rămase nemișcată.

— Aron, nu înțelegi…

— Ba înțeleg mai mult decât crezi.

Prințul scoase din buzunar medalionul său.

Îl ridică în fața reginei.

— Spune-mi adevărul. Cine este Ileana?

Teodora închise ochii.

Pentru câteva clipe, în sală nu se auzi decât respirația oamenilor.

Apoi regina se așeză încet.

— Am sperat că ziua aceasta nu va veni niciodată.

Aron făcu un pas înainte.

— Atunci spune-ne tot.

Teodora începu să plângă.

— Ileana era mama ta. Și am știut asta din prima zi.

Maia își duse mâna la gură.

— Dar nu eu am hotărât să fie alungată, continuă regina. Regele de atunci a poruncit asta.

— Și tu ai acceptat? întrebă Aron.

— Eram tânără. Căsătoria mea cu tatăl tău fusese aranjată. Mi s-a spus că trebuie să cresc copilul ca pe al meu pentru binele regatului.

Regina îl privi cu lacrimi în ochi.

— Și te-am iubit, Aron. Te-am iubit ca pe fiul meu adevărat.

Prințul rămase tăcut.

— Atunci de ce ai ascuns totul?

— Pentru că mi-a fost teamă că te voi pierde.

Aron își coborî privirea.

— Și mama mea? Ce s-a întâmplat cu ea?

Teodora ezită.

— Ultima veste pe care am primit-o era că trăia într-un sat de munte.

Maia izbucni:

— Este adevărat! Acolo am crescut!

Regina o privi.

— Atunci tu ești fiica ei?

— Da, Majestate.

Teodora începu să plângă din nou.

— Doamne, ce am făcut…

Aron se întoarse spre căpitanul gărzilor.

— Pregătește o escortă. Plecăm mâine spre satul din care vine Maia.

— Înălțimea Voastră, regele trebuie informat.

— Atunci informează-l.

În aceeași seară, regele Ștefan se întoarse dintr-o călătorie.

Când află ce se întâmplase, ceru să vorbească imediat cu fiul său.

Discuția dură ore întregi.

Aron îl întrebă de ce își abandonase prima iubire și de ce acceptase să-i fie ascunsă originea.

Regele încercă să explice presiunile politice, amenințările și obligațiile față de coroană.

Dar prințul nu se lăsă convins.

— Ai ales tronul în locul mamei mele, spuse el.

Ștefan își coborî capul.

— Da.

— Și ai lăsat-o să creadă că nu-și va mai vedea niciodată copilul.

— Da.

— Atunci mâine vei veni cu noi.

Regele îl privi surprins.

— Unde?

— Să o cauți pe femeia căreia i-ai distrus viața.

A doua zi, o trăsură regală părăsi palatul.

Înăuntru se aflau regele Ștefan, prințul Aron și Maia.

Călătoria dură două zile.

Când ajunseră în sat, Maia recunoscu drumul prăfuit, fântâna veche și biserica mică de lemn.

Dar gospodăria în care crescuse arăta altfel.

Casa era aproape dărâmată.

Grădina fusese năpădită de buruieni.

Maia coborî din trăsură și alergă spre poartă.

— Mamă!

Nimeni nu răspunse.

Un bătrân care trecea pe drum se opri.

— Pe cine cauți, fată?

— Pe Ileana. Locuia aici.

Bătrânul o privi lung.

— Tu ești Maia?

Tânăra încuviință.

— Da!

Ochii bătrânului se umplură de lacrimi.

— Mama ta te-a așteptat ani întregi.

Maia simți că îi îngheață sângele.

— Unde este?

Bătrânul își scoase pălăria.

— A murit acum trei ierni.

Maia căzu în genunchi.

— Nu…

Aron alergă spre ea.

O prinse de umeri înainte să se prăbușească.

— Maia…

— Am venit prea târziu! strigă ea.

Regele Ștefan rămase nemișcat lângă trăsură.

Pentru prima dată, coroana și puterea lui nu mai însemnau nimic.

Bătrânul continuă:

— Ileana nu a încetat niciodată să vorbească despre copiii ei. Despre băiatul pe care i l-au luat și despre fata pe care sărăcia a obligat-o să o dea departe.

Maia plângea necontrolat.

— A suferit mult?

— A muncit până în ultima zi. Dar nu și-a pierdut speranța că vă va revedea.

Bătrânul îi conduse la o casă din apropiere.

Acolo locuia o femeie care o îngrijise pe Ileana în ultimele luni.

Femeia le aduse un cufăr mic.

— Mi-a spus să-l păstrez până când copiii ei se vor întoarce.

Maia îl deschise.

Înăuntru erau două haine de copil, o panglică albastră și un caiet vechi.

Pe prima pagină scria:

„Pentru Aron și Maia, copiii mei.”

Prințul luă caietul cu mâinile tremurânde.

În paginile lui, Ileana povestise totul.

Despre iubirea ei pentru Ștefan.

Despre nașterea lui Aron.

Despre ziua în care copilul îi fusese luat din brațe.

Despre anii petrecuți în sărăcie.

Și despre Maia, fiica pe care o născuse mai târziu și pe care fusese nevoită să o încredințeze unui negustor în timpul foametei.

Dar ultimele pagini conțineau ceva neașteptat.

Ileana scrisese despre incendiul din grajdurile palatului.

Aron citi cu voce tare:

„Am aflat că băiatul meu a fost aproape ucis. Nu cred că a fost un accident. Un slujitor mi-a trimis vorbă că cineva a poruncit să fie închis în grajd.”

Prințul se opri.

Regele Ștefan se apropie.

— Ce scrie mai departe?

Aron continuă:

„Omul care a dat porunca era sfetnicul regal, Damian. Se temea că, într-o zi, adevărul despre nașterea lui Aron va ieși la iveală și îi va distruge influența asupra tronului.”

Regele păli.

Damian era unul dintre cei mai vechi și mai influenți sfetnici ai săi.

Îi fusese alături aproape treizeci de ani.

— Nu se poate, murmură Ștefan.

Aron îl privi cu furie.

— Și totuși, mama mea a știut.

— Trebuie să verificăm aceste acuzații, spuse regele.

— Atunci să le verificăm.

Întorși la palat, au început să cerceteze documentele vechi și să-i caute pe oamenii care lucraseră acolo în noaptea incendiului.

Un fost soldat, ajuns acum la bătrânețe, recunoscu faptul că Damian îi poruncise să țină închise porțile grajdurilor.

Un alt slujitor confirmă că incendiul fusese provocat intenționat.

După mai multe mărturii, adevărul deveni imposibil de ascuns.

Damian încercase să-l elimine pe Aron pentru a controla viitoarea succesiune la tron.

Sfetnicul fu arestat și judecat potrivit legilor regatului.

Dar pentru Aron, pedepsirea vinovatului nu aduse liniștea pe care o așteptase.

Într-o seară, Maia îl găsi singur în grădina palatului.

Prințul privea cerul.

— La ce vă gândiți? întrebă ea.

Aron zâmbi trist.

— Că am trăit toată viața într-un palat și totuși am fost mai sărac decât mulți oameni din sate.

Maia se așeză lângă el.

— De ce spuneți asta?

— Pentru că am avut aur, haine scumpe și servitori. Dar nu am știut cine sunt cu adevărat.

Își privi cicatricile.

— Am devenit un om rece pentru că am crezut că toți cei din jur vor să-mi facă rău.

Maia îi luă mâna.

— Acum știți că nu toți oamenii sunt la fel.

Aron o privi.

— Da. Și îți datorez asta.

În lunile următoare, prințul începu să se schimbe.

Renunță la pedepsele umilitoare aplicate slujitorilor.

Vizită satele sărace și ascultă poveștile oamenilor.

Îi ceru regelui să creeze rezerve de hrană pentru perioadele de secetă, astfel încât familiile să nu mai ajungă să-și piardă copiii din cauza foametei.

Dar cea mai importantă schimbare o făcu în interiorul palatului.

Într-o zi, Aron convocă întreaga curte regală.

În fața nobililor, a slujitorilor și a gărzilor, o chemă pe Maia lângă el.

— Astăzi vreau să spun un adevăr care a fost ascuns prea mult timp.

Oamenii începură să murmure.

Aron continuă:

— Femeia pe care o vedeți lângă mine nu este doar o slujitoare. Este sora mea, fiica aceleiași mame care mi-a dat viață.

Un murmur puternic străbătu sala.

Maia începu să plângă.

Prințul îi luă mâna.

— De astăzi, nimeni nu o va mai trata ca pe o sclavă. Este un om liber și va avea dreptul să-și aleagă singură viitorul.

Regele Ștefan se ridică de pe tron.

— Așa va fi.

În fața întregii curți, regele semnă decretul prin care Maia era eliberată.

Mai târziu, Aron îi oferi o casă și posibilitatea de a studia.

Dar Maia avea o altă dorință.

— Vreau să mă întorc în satul nostru, îi spuse ea.

Aron o privi surprins.

— De ce?

— Pentru că acolo sunt copii care trec prin ceea ce am trecut eu. Vreau să-i ajut.

Prințul zâmbi.

— Atunci te voi ajuta să faci asta.

Cu sprijinul lui, Maia înființă o casă pentru copiii rămași fără familie și pentru cei ale căror părinți nu îi puteau întreține.

Acolo, copiii primeau hrană, îngrijire și învățătură.

Niciunul nu era vândut.

Niciunul nu era tratat ca o povară.

Într-o primăvară, la câțiva ani după întâlnirea din baia regală, Aron veni să o viziteze.

O găsi în curte, înconjurată de copii care râdeau și alergau.

— Ai construit ceva minunat, îi spuse.

Maia zâmbi.

— Nu eu singură. Toți am construit asta.

Prințul privi spre munți.

— Crezi că mama ar fi fost mândră de noi?

Maia îi strânse mâna.

— Sunt sigură.

Aron rămase câteva clipe în tăcere.

— Știi, când ai intrat prima dată în baia mea, te-am tratat ca pe un om lipsit de valoare.

— Îmi amintesc.

— Și totuși, tu ai fost cea care m-a ajutat să-mi descopăr trecutul.

Maia zâmbi.

— Uneori, oamenii pe care lumea îi consideră neînsemnați sunt cei care poartă cele mai importante adevăruri.

Aron o îmbrățișă.

Și, pentru prima dată după mulți ani, cicatricile de pe trupul lui nu i se mai păreau semne ale rușinii.

Erau amintirea unei suferințe pe care reușise să o transforme în ceva bun.

Prințul care cândva își disprețuia slujitorii ajunsese să înțeleagă că adevărata noblețe nu se moștenește prin sânge, ci se dovedește prin fapte.

Iar Maia, fata vândută de propria familie în vreme de foamete, devenise omul care schimbase nu doar viața unui prinț, ci și soarta a sute de copii.

Pentru că uneori, în spatele celor mai adânci cicatrici se ascund adevăruri care pot vindeca un regat întreg.