Nu am apucat să-i răspund. Tudor m-a prins de mână și m-a condus prin apa întunecată, spre structura de beton a pontonului. Dispozitivul de respirație pe care mi-l dăduse avea o rezervă foarte mică de aer, iar fiecare secundă mi se părea o eternitate. Simțeam că plămânii îmi ard și că inima îmi bate atât de puternic, încât Gabriel ar fi putut să o audă de pe mal.
Am înotat printre pilonii acoperiți de alge, până când Tudor a găsit o deschidere ascunsă sub o platformă veche de întreținere. Acolo, apa nu ajungea până la tavanul de beton. Am ieșit la suprafață într-un spațiu îngust și întunecat, unde puteam respira fără să fim văzuți de pe mal.
Am început să tușesc violent. Tudor mi-a acoperit gura cu palma, nu ca să mă rănească, ci pentru a înăbuși zgomotul. Deasupra noastră se auzeau voci. Am recunoscut-o imediat pe cea a soțului meu.
— Nu are cum să fi scăpat, spunea Gabriel. Centura era fixată. Iar fratele ei nici măcar nu putea să se ridice.
A urmat râsul unei femei.
— Atunci de ce mai stăm aici? a întrebat Penelopa. Trebuie să plecăm înainte să apară cineva.
— Mai așteptăm puțin. Vreau să fiu sigur.
Am simțit că îmi îngheață sângele. Nu doar că încercaseră să ne omoare, dar discutau despre moartea noastră ca despre o problemă administrativă pe care trebuiau să o rezolve.
Tudor m-a privit și și-a dus un deget la buze. Apoi a scos din buzunarul interior al gecii un telefon protejat într-o husă impermeabilă. A apăsat câteva taste și a trimis un mesaj.
— Cui îi scrii? am șoptit.
— Unui om care știe unde suntem. Dacă totul merge bine, vine după noi.
— Tudor, vreau să-mi spui acum ce se întâmplă. Cum poți să mergi? De ce știai despre Gabriel? Și ce legătură au toate astea cu mama și tata?
Fratele meu și-a trecut mâna peste față. Pentru prima dată, am observat cât de obosit părea. Nu era doar epuizarea provocată de apa rece. Era expresia unui om care purtase singur o povară timp de mulți ani.
— Rozalia, accidentul părinților noștri nu a fost un accident.
Am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare, deși stăteam ghemuită pe o platformă de beton.
— Nu spune asta.
— Știu că este greu de auzit. Dar am dovezi. Și astăzi Gabriel a încercat să termine ceea ce altcineva a început acum cincisprezece ani.
Am vrut să-l contrazic. Să-i spun că era imposibil, că părinții noștri muriseră într-un accident rutier pe un drum de munte, când o defecțiune la sistemul de frânare provocase ieșirea mașinii de pe carosabil. Așa scria în raportul poliției. Așa ni se spusese la înmormântare. Așa trăisem cincisprezece ani.
Dar în ultimele minute văzusem prea multe lucruri imposibile pentru a mai avea încredere în ceea ce crezusem până atunci.
— Spune-mi tot, am șoptit.
Tudor a privit spre deschiderea de deasupra noastră, asigurându-se că Gabriel și Penelopa se îndepărtaseră. Apoi a început să vorbească.
— În ziua accidentului aveam nouăsprezece ani. Eram pe bancheta din spate și îmi amintesc aproape tot. Tata primise un telefon înainte să plecăm. Era foarte agitat. Mama îl întrebase dacă trebuie să anunțe poliția, dar el îi spusese că mai întâi voia să verifice niște documente.
Îmi aminteam acea zi. Eu nu mersesem cu ei, pentru că aveam un examen la facultate. Tudor plecase împreună cu părinții noștri spre Brașov, unde tata trebuia să se întâlnească cu un partener de afaceri.
— La un moment dat, tata a încercat să frâneze, a continuat Tudor. A apăsat pedala de mai multe ori, dar mașina nu a încetinit. Îmi amintesc că mama a țipat. Apoi am lovit parapetul.
Vocea i s-a frânt.
— Când m-am trezit la spital, părinții noștri erau morți. Eu aveam leziuni grave la coloană și la picioare. Medicii nu știau dacă voi mai putea merge vreodată.
— Dar ai putut, am spus. Tudor, te-am văzut astăzi.
— Nu imediat. Am petrecut ani întregi în recuperare. La început nu puteam merge deloc. Apoi am început să-mi recapăt treptat mobilitatea. Cu aproximativ șase ani în urmă, am reușit să fac primii pași fără sprijin permanent.
L-am privit uluită.
— Șase ani? Ai putut merge timp de șase ani și nu mi-ai spus?
— Da.
— De ce?
Tudor și-a coborât privirea.
— Pentru că în perioada aceea am descoperit că cineva încerca să obțină acces la arhivele companiei noastre. Și am început să bănuiesc că accidentul părinților avea legătură cu șantierul naval.
Mi-am amintit imediat de firma familiei. Tata înființase Șantierul Naval Dumitrescu împreună cu un asociat, cu aproape treizeci de ani în urmă. După moartea lui, eu și Tudor moșteniserăm participațiile familiei, iar eu preluasem conducerea operațională a unei părți din afacere.
— Ce ai descoperit? am întrebat.
— Contracte false. Facturi pentru echipamente care nu fuseseră livrate niciodată. Transferuri către firme controlate de persoane apropiate fostului asociat al tatei.
Am simțit un fior.
— Te referi la Victor Stănescu?
Tudor a încuviințat.
Victor Stănescu fusese asociatul tatălui nostru. După accident, se retrăsese din conducerea șantierului și își vânduse participația. Îl considerasem întotdeauna un prieten apropiat al familiei. Venise la înmormântare, ne ajutase cu actele și îmi spusese că tata fusese ca un frate pentru el.
— Victor era implicat în acele transferuri, a continuat Tudor. Tata descoperise neregulile și intenționa să le raporteze. În ziua accidentului urma să se întâlnească cu un avocat care îl ajuta să pregătească documentele.
— Și tu ai dovezi că Victor a provocat accidentul?
— Am indicii serioase, dar nu pot spune că am dovedit totul. Tocmai de aceea am lucrat în secret cu un investigator și cu un avocat. Nu voiam să fac acuzații pe care nu le puteam susține.
Am rămas tăcută. Tudor nu îmi povestea o simplă bănuială. Vorbea despre ani de cercetări, documente și persoane pe care eu le cunoscusem fără să suspectez nimic.
— Și Gabriel? Ce legătură are soțul meu cu Victor?
Fratele meu m-a privit cu o tristețe profundă.
— Gabriel este nepotul lui Victor Stănescu.
Am clătinat din cap.
— Nu. Gabriel mi-a spus că unchiul lui locuiește în străinătate și că nu mai ține legătura cu familia.
— Te-a mințit. Am găsit documente care arată că Victor l-a sprijinit financiar ani întregi. Iar cu puțin timp înainte să te cunoască, Gabriel a început să lucreze pentru una dintre firmele controlate de el.
Mi-am dus mâna la gură.
Îl cunoscusem pe Gabriel la un eveniment de afaceri din Constanța. Fusese atent, politicos și interesat de munca mea. Îmi spusese că admira femeile care reușeau să conducă o companie într-un domeniu atât de dificil.
Crezusem că întâlnirea noastră fusese întâmplătoare.
Acum mă întrebam dacă nu cumva fusese organizată.
— De ce s-a căsătorit cu mine?
— Cred că voia acces la documentele companiei și la participațiile tale. Dar nu am știut cât de departe era dispus să meargă până acum câteva săptămâni.
— Ce s-a întâmplat atunci?
Tudor a scos din geacă un mic dispozitiv de stocare.
— Am primit o înregistrare. Gabriel discuta cu Victor despre o poliță de asigurare și despre faptul că, în cazul morții tale, anumite drepturi patrimoniale ar putea ajunge sub controlul lui.
Am simțit că nu mai pot respira.
— O poliță de asigurare?
— Da. Am verificat ulterior că exista o poliță de viață încheiată pe numele tău. Trebuie încă stabilit exact cum a fost obținută și cine a autorizat documentele. Dar înregistrarea m-a făcut să înțeleg că erai în pericol.
Mi-am amintit de dosarele pe care Gabriel mi le aducea uneori acasă. Îmi cerea să semnez documente administrative, spunând că erau necesare pentru actualizarea unor contracte. De cele mai multe ori le citeam, dar existaseră și zile în care eram atât de obosită, încât avusesem încredere în explicațiile lui.
— Și Penelopa? am întrebat. De ce este implicată sora mea vitregă?
Tudor a închis ochii pentru o clipă.
— Pentru că Penelopa știe despre o parte dintre documentele tatei. Și pentru că Victor a folosit resentimentele ei împotriva noastră.
Penelopa era fiica tatălui nostru dintr-o relație anterioară. O cunoscusem când aveam șaptesprezece ani. Relația noastră fusese mereu complicată. Ea considera că tata ne oferise mie și lui Tudor mai multă atenție, iar după moartea lui se simțise nedreptățită de împărțirea moștenirii.
Încercasem ani întregi să ne apropiem. O invitasem la sărbători, o ajutasem când își pierduse serviciul și îi oferiserăm chiar un post administrativ la șantier.
Nu îmi imaginasem niciodată că ar putea ajunge să mă privească murind fără să încerce să mă salveze.
— Este însărcinată cu copilul lui Gabriel, am spus cu voce stinsă.
Tudor a încuviințat.
— Am aflat de curând. Îmi pare rău, Rozalia.
Am început să plâng. Nu mai era vorba doar despre trădarea soțului meu. Era vorba despre întreaga familie, despre părinții noștri și despre cincisprezece ani în care adevărul fusese îngropat sub minciuni.
— De ce nu mi-ai spus nimic? l-am întrebat. Dacă știai că Gabriel este periculos, de ce m-ai lăsat să locuiesc cu el?
Tudor a rămas nemișcat.
— Am greșit. Am crezut că pot strânge suficiente dovezi înainte să te pun în pericol printr-o confruntare. Am încercat să te avertizez indirect, dar nu am avut curajul să-ți spun totul.
— M-ai lăsat să mă căsătoresc cu un om despre care aveai suspiciuni!
— Când te-ai căsătorit, nu știam cine este cu adevărat. Am descoperit legăturile lui cu Victor mai târziu. Dar ar fi trebuit să-ți spun imediat ce am aflat.
Nu i-am răspuns. Îl iubeam pe Tudor mai mult decât orice, dar în acel moment eram furioasă și pe el. Mă protejase de un adevăr pe care aveam dreptul să-l cunosc.
Deasupra noastră s-au auzit pași.
Am încremenit.
— Au plecat? a întrebat o voce necunoscută.
— Da, a răspuns Tudor. Cred că putem ieși.
Am ridicat privirea. Printr-o deschidere laterală se vedea lumina unei lanterne. Un bărbat îmbrăcat într-o geacă închisă la culoare ne făcea semn să ne apropiem.
— Sunt Andrei Pavel, a spus el. Lucrez cu Tudor. Am anunțat deja serviciile de urgență și poliția. Trebuie să vă scoatem de aici.
Andrei ne-a ajutat să urcăm pe o platformă aflată sub ponton, de unde am ajuns la un drum de acces folosit de echipele de întreținere. Eram udă, tremuram și simțeam că fiecare mușchi mă doare.
La scurt timp au sosit ambulanța și polițiștii. Medicii ne-au evaluat imediat, deoarece amândoi fuseserăm expuși la apă rece și exista riscul să fi aspirat apă în plămâni.
În timp ce eram transportată spre spital, am privit pe geamul ambulanței. Cerul începea să se întunece, iar eu nu știam dacă Gabriel aflase deja că supraviețuiserăm.
— Tudor, am șoptit, crezi că vor încerca din nou?
Fratele meu mi-a strâns mâna.
— Nu știu. Dar de data aceasta nu vom mai ascunde nimic.
La spital, după ce medicii au stabilit că eram în afara unui pericol imediat, am fost audiată de polițiști. Le-am povestit tot ce se întâmplase: virajul brusc, faptul că Gabriel nu frânase, centura prinsă cu sârmă și femeia care îl aștepta pe mal.
Le-am spus și despre Tudor, despre mobilitatea pe care și-o recăpătase și despre documentele pe care le strânsese în ultimii ani.
Andrei Pavel a predat anchetatorilor copiile înregistrărilor și documentelor pe care le avea. Le-a explicat că unele informații erau încă în curs de verificare și că nu toate suspiciunile puteau fi considerate fapte dovedite.
Polițiștii au început imediat verificările privind incidentul de la râu. Mașina urma să fie recuperată și examinată de specialiști, iar sistemul de frânare și centura mea de siguranță trebuiau analizate cu atenție.
În dimineața următoare, am aflat că Gabriel se prezentase la poliție cu o poveste complet diferită.
Declarase că pierduse controlul mașinii într-o curbă, că vehiculul căzuse în apă și că încercase să ne salveze. Susținea că fusese împins de curent și că, atunci când ajunsese la mal, nu mai putuse vedea mașina.
Penelopa îi confirmase declarația.
Dar cei doi nu știau că eu și Tudor supraviețuiserăm.
Și nici că exista o înregistrare realizată de o cameră de supraveghere montată la un depozit din apropierea râului.
Camera surprinsese o parte din drumul de acces, mașina noastră apropiindu-se de parapet și momentul în care Gabriel ieșise din apă. Imaginile nu arătau tot ce se întâmplase în interiorul vehiculului, dar ofereau anchetatorilor informații importante despre cronologia evenimentelor.
Când polițiștii au recuperat mașina, au descoperit urmele sistemului improvizat care îmi blocase centura. Expertiza urma să stabilească exact cum fusese montat și dacă putea avea vreo explicație accidentală.
Gabriel a fost chemat din nou pentru declarații.
De această dată, anchetatorii i-au spus că existau supraviețuitori.
Potrivit avocatului meu, reacția lui fusese una de surprindere profundă.
Nu știu ce a simțit în acel moment. Nu știu dacă s-a temut de consecințe sau dacă, pentru o clipă, a regretat ceea ce făcuse.
Știu doar că nu a încercat să mă contacteze pentru a afla dacă eram bine.
În zilele următoare, ancheta s-a extins. Au fost verificate comunicații, documente financiare și relațiile dintre Gabriel, Penelopa și Victor Stănescu. Unele informații au confirmat legături de afaceri pe care soțul meu nu mi le dezvăluise niciodată.
Avocatul meu m-a sfătuit să nu discut public despre acuzații până când autoritățile nu aveau suficiente dovezi. L-am ascultat. După tot ce trăisem, nu voiam să transform căutarea adevărului într-o serie de presupuneri.
Dar mai exista un lucru pe care trebuia să-l aflu.
Adevărul despre moartea părinților noștri.
La câteva săptămâni după incident, Tudor a venit la mine acasă. De data aceasta nu mai era în scaunul cu rotile. Mergea încet, sprijinindu-se într-un baston, deoarece mobilitatea lui nu era complet recuperată și obosea după distanțe mai lungi.
Am rămas în prag, privindu-l.
— Încă nu m-am obișnuit să te văd așa, i-am spus.
A zâmbit trist.
— Nici eu nu m-am obișnuit să nu mă mai ascund de tine.
L-am invitat în sufragerie. A adus o mapă cu documente și câteva fotografii vechi.
— Am vorbit cu avocatul, a început el. Putem solicita reanalizarea unor aspecte ale accidentului părinților. Dar trebuie să înțelegi că, după cincisprezece ani, nu toate dovezile mai există.
Am încuviințat.
— Vreau doar să știm adevărul, atât cât mai poate fi stabilit.
Tudor a deschis mapa. Înăuntru se aflau copii ale unor contracte, extrase bancare și corespondență dintre tatăl nostru și fostul său asociat.
Unul dintre documente mi-a atras imediat atenția.
Era o scrisoare scrisă de tata cu doar două zile înainte de accident.
„Victor, am verificat documentele și am descoperit diferențe pe care nu le pot ignora. Dacă nu îmi oferi o explicație completă, voi prezenta toate informațiile autorităților competente.”
Am citit rândurile de mai multe ori.
— Tata știa că se întâmplă ceva ilegal?
— Bănuia că existau fraude financiare. Documentele sugerează că pregătea o sesizare, dar nu știm dacă a reușit să o depună.
Am întors pagina. Următorul document era o copie a unei facturi pentru lucrări de întreținere a unei mașini. Numărul de înmatriculare era al autoturismului în care muriseră părinții noștri.
Factura fusese emisă de un service care, potrivit documentelor descoperite de Tudor, avusese legături comerciale cu una dintre firmele lui Victor.
— Asta dovedește că el a provocat accidentul? am întrebat.
— Nu singură. Dar este o informație care merită verificată. Am transmis-o anchetatorilor.
Am simțit un amestec de furie și neputință. Ani întregi crezusem că părinții noștri muriseră din cauza unei defecțiuni nefericite. Acum existau motive serioase să ne întrebăm dacă acea defecțiune fusese într-adevăr accidentală.
În lunile următoare, autoritățile au analizat documentele disponibile și au audiat persoane care lucraseră în trecut pentru compania familiei. Au apărut informații despre transferuri financiare suspecte și despre conflictele dintre tata și Victor în perioada dinaintea accidentului.
Nu toate întrebările au primit răspuns imediat. Unele persoane muriseră, altele nu își mai aminteau detaliile, iar anumite documente dispăruseră de mult.
Dar ancheta privind Gabriel a avansat mai repede.
Expertiza mașinii a confirmat că sistemul care îmi blocase centura fusese modificat înainte de căderea în apă. Au fost analizate și celelalte urme, împreună cu declarațiile noastre și cu înregistrările disponibile.
În cele din urmă, Gabriel a fost pus sub acuzare pentru faptele investigate în legătură cu incidentul de la râu. Penelopa a fost și ea cercetată pentru rolul pe care l-ar fi avut în pregătirea și acoperirea evenimentelor.
Nu am simțit bucurie când am aflat. Am simțit doar o oboseală profundă.
Bărbatul cu care îmi imaginasem că voi îmbătrâni ajunsese să fie cercetat pentru că încercase să-mi ia viața. Iar sora mea vitregă, femeia pe care încercasem ani întregi să o apropii de familie, fusese alături de el.
Am început procedurile de divorț imediat ce avocatul mi-a explicat pașii necesari. Am cerut și măsuri pentru protejarea bunurilor și a intereselor mele financiare, astfel încât nimeni să nu poată folosi documente sau împuterniciri fără verificările corespunzătoare.
La șantierul naval, am dispus un audit independent. Nu voiam ca suspiciunile privind trecutul companiei să rămână ascunse. Dacă existau nereguli, trebuiau identificate și tratate prin mijloacele legale.
Tudor a început să vină mai des la birou. Nu pentru a prelua conducerea, ci pentru a mă ajuta să înțeleg arhivele vechi și relațiile comerciale pe care le investigase.
Într-o după-amiază, l-am găsit privind o fotografie a părinților noștri, așezată pe peretele din sala de ședințe.
— Crezi că tata ar fi fost mândru de noi? m-a întrebat.
M-am apropiat de el.
— Cred că ar fi fost mândru că nu am renunțat. Dar cred și că ne-ar fi spus să avem grijă unul de altul.
Tudor a oftat.
— Nu am făcut asta prea bine. Te-am mințit ani întregi.
— Da, i-am răspuns. M-ai mințit. Și încă mă doare.
A dat din cap, fără să încerce să se justifice.
— Știu.
— Dar vreau să înțelegi ceva. Nu trebuia să porți singur toată povara asta. Eram sora ta, Tudor. Aveam dreptul să știu și să decid împreună cu tine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mi-a fost teamă să nu te pierd și pe tine.
L-am îmbrățișat.
— Și mie mi-a fost teamă. Dar nu putem construi o familie din secrete, chiar dacă ni se pare că le păstrăm din iubire.
A fost prima conversație în care am simțit că începeam cu adevărat să ne regăsim unul pe celălalt.
După o perioadă lungă de investigații și proceduri judiciare, dosarul privind tentativa de omor a ajuns în instanță. În timpul procesului au fost prezentate expertizele, înregistrările, documentele financiare și declarațiile martorilor.
Gabriel a încercat să susțină că accidentul fusese provocat de o manevră greșită. Dar probele referitoare la centura modificată, pregătirile anterioare și comportamentul lui după ieșirea din apă au fost analizate împreună de instanță.
La finalul procesului, instanța l-a găsit vinovat de tentativa de omor și de celelalte fapte dovedite în dosar. Penelopa a primit, la rândul ei, o condamnare pentru implicarea stabilită de judecători.
Când am auzit hotărârea, nu am plâns. M-am uitat pentru o clipă spre Gabriel, apoi mi-am coborât privirea.
Nu mai era bărbatul pe care îl iubisem. Sau poate că nu îl cunoscusem niciodată cu adevărat.
În privința accidentului părinților noștri, investigațiile au continuat separat. Au fost descoperite dovezi ale unor fraude financiare din trecut, dar stabilirea răspunderii pentru moartea lor s-a dovedit mult mai dificilă.
Victor Stănescu a fost cercetat în legătură cu operațiunile financiare descoperite, însă anchetatorii au precizat că nu puteau considera automat dovedită implicarea lui în accidentul rutier doar pe baza acelor nereguli.
Mi-a fost greu să accept că unele întrebări ar putea rămâne fără răspuns. Dar am înțeles că adevărul nu poate fi construit din ceea ce ne-am dori să fie adevărat. Trebuia să respectăm ceea ce puteau demonstra probele.
La aproape doi ani după ziua în care mașina noastră căzuse în apă, eu și Tudor am mers împreună la mormântul părinților.
Era o dimineață liniștită de primăvară. Cimitirul era plin de flori, iar vântul mișca ușor frunzele copacilor.
Tudor mergea lângă mine, sprijinindu-se într-un baston. Recuperarea lui continuase, iar medicii îl ajutaseră să-și îmbunătățească mobilitatea, deși avea încă dureri și dificultăți în anumite zile.
Am așezat două buchete de flori pe mormânt.
— Mamă, tată, am șoptit, îmi pare rău că ne-a luat atât de mult să înțelegem ce s-a întâmplat.
Tudor și-a așezat mâna pe umărul meu.
— Nu trebuie să-ți ceri iertare pentru lucrurile pe care nu le-ai știut, Rozalia.
M-am uitat spre el.
— Și tu trebuie să înveți același lucru.
A zâmbit trist.
Am rămas mult timp acolo, povestindu-le în gând părinților noștri despre tot ce se schimbase. Despre șantier, despre viața noastră și despre faptul că, în ciuda tuturor lucrurilor prin care trecuserăm, eram încă împreună.
În seara aceea, m-am întors acasă și am găsit pe masă o fotografie veche. Eram eu, Tudor și părinții noștri, într-o vacanță la mare. Aveam aproximativ douăzeci de ani și râdeam cu toții, fără să știm cât de mult urma să ni se schimbe viața.
Am privit fotografia mult timp.
În ultimii ani, mă întrebasem de nenumărate ori cum fusese posibil să nu observ minciunile lui Gabriel. Cum putusem să confund atenția lui cu iubirea și cum putusem să am încredere într-un om care își pregătea, în secret, propriile interese.
Dar am încetat să-mi mai pun aceste întrebări ca și cum răspunsurile ar fi trebuit să mă condamne.
Gabriel fusese responsabil pentru propriile alegeri. Penelopa fusese responsabilă pentru ale ei. Iar faptul că eu avusesem încredere în ei nu mă făcea vinovată pentru ceea ce încercaseră să facă.
Am învățat și că iubirea dintre frați nu înseamnă să ne ascundem adevăruri dureroase pentru a ne proteja. Înseamnă să avem suficientă încredere unul în celălalt încât să le înfruntăm împreună.
Astăzi, Tudor nu mai trebuie să se prefacă în fața mea. Îl văd mergând prin grădină, uneori cu bastonul, alteori sprijinindu-se de balustradă, și mă bucur pentru fiecare pas pe care îl face.
Nu pentru că mersul pe propriile picioare ar fi singurul lucru care contează, ci pentru că nu mai este obligat să-și ascundă viața de oamenii pe care îi iubește.
Iar eu nu mai sunt femeia care se agăța de promisiunile unui bărbat doar pentru că își dorea să fie iubită.
Sunt femeia care a supraviețuit, care a cerut adevărul și care a învățat să nu mai confunde tăcerea cu siguranța.
Uneori, noaptea, încă visez apa rece care urca în jurul meu. Încă aud zgomotul centurii și vocea lui Gabriel spunându-mi că era prea târziu.
Dar de fiecare dată când mă trezesc, îmi amintesc și ce a urmat.
Îmi amintesc mâna fratelui meu, întinsă spre mine.
Îmi amintesc că am reușit să ieșim din mașină.
Și îmi amintesc că, în ziua în care soțul meu a crezut că îmi pune capăt vieții, eu am început, fără să știu, să mi-o recâștig.
Pentru că Gabriel a reușit să arunce mașina în râu.
Dar nu a reușit să ne îngroape adevărul odată cu ea.
SFÂRȘIT.