Pentru câteva secunde, am avut impresia că polițistul vorbea într-o limbă pe care nu o înțelegeam. Îl priveam fără să pot scoate un cuvânt, în timp ce tata îmi strângea mâna atât de tare, încât aproape mă durea. În spatele nostru, David se lipise de blatul bucătăriei, iar expresia lui se schimbase complet.
— Cum adică pentru decesul meu? am reușit să întreb. Sunt aici. Sunt vie.
Polițistul a încuviințat.
— Tocmai de aceea trebuie să verificăm urgent informația. Există o sesizare privind o cerere de despăgubire depusă pe numele dumneavoastră, în baza unor documente care ar atesta că ați decedat. Nu putem stabili de aici cine a depus-o sau dacă toate informațiile sunt autentice, dar situația este foarte gravă.
M-am întors încet spre soțul meu.
— David… despre ce vorbește?
El a încercat să râdă, însă sunetul care i-a ieșit din gură a semănat mai degrabă cu un gâfâit.
— E o neînțelegere. Probabil o eroare în sistem. Companiile de asigurări fac asemenea greșeli tot timpul.
Tata nu și-a luat ochii de la el.
— Atunci n-o să ai nicio problemă să explici totul.
— Robert, v-am spus deja că nu vă privește!
— Mă privește atunci când fiica mea este lovită, amenințată și declarată moartă pe niște documente pe care nu le-a văzut niciodată.
Unul dintre polițiști a intervenit, cerându-ne să nu mai discutăm între noi despre acuzații. I-a separat pe David și pe tata, apoi m-a întrebat dacă aveam nevoie de îngrijiri medicale. Am spus că da, iar el a solicitat o ambulanță pentru evaluarea leziunilor.
Abia atunci am început să tremur cu adevărat.
Nu din cauza durerii de la obraz.
Ci pentru că, în câteva minute, toate lucrurile pe care le crezusem despre viața mea se prăbușiseră.
Soțul meu mă lovise.
Îmi spusese că mă poate lăsa fără casă.
Iar acum aflam că cineva încercase să obțină bani pretinzând că eu nu mai trăiam.
M-am așezat pe canapea, iar tata a venit lângă mine.
— Emilia, uită-te la mine, mi-a spus încet.
Am ridicat ochii.
— Nu trebuie să rezolvi toate lucrurile astea astăzi. Acum trebuie să fii în siguranță.
Mi-am acoperit fața cu palmele și am izbucnit în plâns.
— Tată, cum am ajuns aici?
Nu mi-a răspuns imediat.
Mi-a pus doar brațul în jurul umerilor, așa cum făcea când eram mică și mă întorceam acasă după o zi grea la școală.
— O să înțelegem ce s-a întâmplat, fata mea. Dar nu trebuie să porți tu vina pentru ceea ce a făcut altcineva.
Ambulanța a sosit după puțin timp. Personalul medical mi-a evaluat leziunile și m-a sfătuit să merg la spital pentru investigații suplimentare, mai ales din cauza loviturii primite în zona capului. Tata a insistat să mă însoțească.
Înainte să plecăm, unul dintre polițiști mi-a explicat că puteam depune plângere pentru agresiune și că situația de violență domestică urma să fie evaluată potrivit procedurilor legale. Mi-a vorbit și despre posibilitatea unui ordin de protecție provizoriu, dacă erau îndeplinite condițiile.
David stătea în hol, supravegheat de celălalt agent.
Când am trecut pe lângă el, a încercat să-mi prindă privirea.
— Emilia, nu face asta. O să distrugi tot ce am construit.
M-am oprit.
Cu o zi înainte, aceleași cuvinte m-ar fi făcut să mă îndoiesc de mine. M-aș fi întrebat dacă nu cumva exageram, dacă nu cumva trebuia să-l iert, dacă nu cumva era mai bine să tac.
Dar acum aveam obrazul umflat și o întrebare îngrozitoare în minte.
— David, cine a declarat că am murit?
El și-a coborât privirea.
Nu mi-a răspuns.
Și tăcerea lui m-a speriat mai mult decât orice amenințare.
La spital, medicul mi-a examinat fața și a solicitat investigațiile necesare. Din fericire, nu aveam leziuni care să necesite o intervenție chirurgicală, însă trebuia să fiu monitorizată pentru eventuale simptome apărute după traumatism. Am primit documentele medicale și recomandarea de a reveni dacă starea mea se agrava.
Tata a stat lângă mine tot timpul.
Când asistenta a ieșit din cabinet, m-a întrebat:
— De cât timp se întâmplă asta?
Am privit podeaua.
— Ce anume?
— Emilia, nu trebuie să te prefaci cu mine. De cât timp te lovește David?
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Prima dată a fost acum aproape doi ani.
Tata a închis ochii.
— Doamne…
— M-a împins într-o seară, după ce am întârziat de la serviciu. A spus că a fost un accident. După aceea și-a cerut iertare, mi-a cumpărat flori și mi-a promis că nu se va mai întâmpla.
Am făcut o pauză.
— Dar s-a mai întâmplat.
Tata m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— La început erau doar insulte. Îmi spunea că sunt proastă, că nu mă descurc fără el, că nimeni altcineva nu m-ar suporta. Apoi a început să-mi verifice telefonul și să mă întrebe cu cine vorbesc. Dacă ieșeam cu o prietenă, trebuia să-i trimit fotografii ca să-i demonstrez unde sunt.
Lacrimile îmi curgeau pe obraji.
— Când mă lovea, spunea că eu îl provocasem. Iar după aceea devenea din nou omul acela atent și fermecător pe care îl cunoșteai tu.
Tata își ținea mâinile împreunate.
— De ce nu mi-ai spus?
Nu era o întrebare rostită cu reproș.
Era durerea unui tată care descoperea că fiica lui suferise în tăcere.
— Pentru că mi-era rușine, am șoptit. Și pentru că David îmi spunea mereu că, dacă plec, pierd casa și toate economiile. Credeam că nu am unde să mă duc.
Tata mi-a ridicat bărbia cu grijă.
— Emilia, ai avut întotdeauna unde să te duci. Casa mea este și casa ta.
Am început să plâng din nou.
— Îmi pare rău că nu ți-am spus.
— Mie îmi pare rău că nu am observat cât de mult suferi.
Am rămas îmbrățișați mult timp.
În după-amiaza aceea, tata m-a dus la el acasă. Mi-a pregătit camera în care dormisem în adolescență, deși o transformase între timp într-un mic birou. A schimbat așternuturile, mi-a adus o sticlă cu apă și a pus pe noptieră o fotografie veche cu mine și mama.
Mama murise cu șase ani înainte.
Privind fotografia, mi-am amintit cât de mult își dorise să mă vadă fericită.
Și cât de departe ajunsesem de viața pe care o visase pentru mine.
Înainte de culcare, tata a bătut ușor la ușă.
— Pot să intru?
Am încuviințat.
Ținea în mâini cutia albă cu tortul de căpșuni.
— L-am adus de acasă, a spus. Nu am apucat să-l tăiem.
Am privit tortul și am simțit un nod în gât.
Pe el scria cu litere roz: „La mulți ani, Emilia!”.
— Nu prea am chef de sărbătorit, tată.
— Știu, fata mea. Dar vreau să-ți spun ceva. Ziua în care te-ai născut a fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. Ce s-a întâmplat astăzi nu schimbă asta.
A pus tortul pe birou.
— Nu trebuie să-l mâncăm acum. Îl păstrăm pentru când vei avea chef.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Mulțumesc, tată.
În noaptea aceea am dormit doar câteva ore.
Mă trezeam la fiecare zgomot, convinsă că David urma să intre în cameră. Deși știam că eram în casa tatălui meu, corpul meu continua să reacționeze ca și cum pericolul ar fi fost lângă mine.
Dimineața, când am coborât în bucătărie, tata pregătea cafeaua.
— A sunat un avocat, mi-a spus. Am vorbit aseară cu un fost coleg care mi-a recomandat pe cineva specializat în dreptul familiei.
— Tată, nu vreau să te implic în toate problemele mele.
S-a întors spre mine.
— Emilia, nu ești o problemă.
Mi-a întins o cană.
— Și nici nu trebuie să te descurci singură.
Avocata se numea Andreea Marinescu. Era o femeie de aproximativ patruzeci de ani, cu o voce calmă și o privire atentă. Când ne-am întâlnit, nu m-a grăbit și nu mi-a cerut să iau decizii pe loc.
I-am povestit despre agresiuni, amenințări, casă și documentele de asigurare.
Andreea a făcut câteva notițe.
— În primul rând, trebuie să separăm problemele. Violența domestică este una. Drepturile asupra locuinței și eventualul divorț sunt alte aspecte. Iar suspiciunea de fraudă cu asigurări trebuie investigată de autoritățile competente.
— David spune că mă poate da afară din casă oricând.
— Faptul că el plătește ratele nu înseamnă automat că are dreptul să vă evacueze. Vom verifica actele de proprietate, situația creditului și regimul matrimonial. Tatăl dumneavoastră spune că sunteți coproprietară, iar asta este foarte important.
Am privit-o cu speranță.
— Deci nu poate să-mi ia totul?
— Nu poate decide singur că nu aveți niciun drept. Există proceduri legale pentru stabilirea și protejarea drepturilor fiecăruia.
Pentru prima dată, amenințările lui David nu mi s-au mai părut niște adevăruri inevitabile.
Au început să semene cu ceea ce erau.
Instrumente prin care mă ținuse speriată.
Andreea m-a întrebat apoi despre documentele pe care le semnasem cu două săptămâni înainte.
Mi-am amintit imediat.
David venise acasă într-o seară cu un dosar albastru.
— Este o actualizare a asigurărilor noastre, îmi spusese. Trebuie să semnezi aici și aici.
Eu tocmai pregăteam cina.
Îl întrebasem dacă puteam citi documentele mai târziu.
Se enervase.
— Emilia, lucrez de ani de zile cu oameni din domeniul financiar. Crezi că nu știu ce semnezi?
Am cedat.
Am semnat trei pagini fără să le citesc atent.
Acum, amintirea aceea mă făcea să tremur.
— Credeți că am semnat ceva prin care i-am permis să-mi însceneze moartea?
Andreea a clătinat din cap.
— Nu putem presupune asta. O semnătură pe un document nu autorizează falsificarea unui deces. Trebuie să obținem copii ale actelor și să vedem exact ce conțin.
Am încuviințat.
— Vreau să aflu adevărul.
— Atunci vom începe cu documentele.
În următoarele zile, poliția a continuat cercetările privind femeia din înregistrare.
Se numea, potrivit actelor prezentate inițial, Daniela Radu.
Dar acesta nu era numele ei adevărat.
Anchetatorii au stabilit că folosise mai multe identități în relațiile cu diverse companii și că exista deja un dosar privind documente false utilizate pentru încheierea unor polițe de asigurare.
Identitatea ei reală era Corina Pavel.
Avea treizeci și opt de ani și lucrase în trecut ca intermediar în domeniul asigurărilor.
Când am văzut fotografia ei, am simțit un fior.
Era aceeași femeie care apăruse în filmarea vecinei Suzana.
Și, după ce am privit-o mai atent, mi-am amintit ceva.
O întâlnisem cu aproape o lună înainte.
La o cină organizată de David.
Atunci mi-o prezentase drept o consultantă care îl ajuta cu niște investiții.
— Nu-mi vine să cred, i-am spus Andreei când am recunoscut-o. A stat la aceeași masă cu mine. Am vorbit despre vacanțe, despre restaurante, despre vreme. Mi-a spus că am un zâmbet frumos.
Andreea m-a ascultat.
— Spune-le anchetatorilor și acest lucru. Poate fi relevant pentru stabilirea legăturilor dintre persoanele implicate.
Am dat o nouă declarație.
La câteva zile după aceea, un investigator m-a contactat pentru a-mi explica faptul că fuseseră identificate neconcordanțe grave în documentele depuse pentru despăgubire.
Dosarul conținea o copie a unui presupus certificat de deces și un formular prin care se solicita plata unei sume importante către beneficiarul poliței.
Beneficiarul era David.
Valoarea solicitată depășea două milioane de lei.
Când am auzit suma, am rămas fără glas.
Două milioane de lei.
Pentru moartea mea.
Am încercat să înțeleg cum putea cineva să depună asemenea documente când eu continuam să merg la serviciu, să plătesc facturi și să locuiesc la aceeași adresă.
Investigatorul mi-a explicat că cererea nu fusese aprobată și că documentele suspecte declanșaseră verificări. Faptul că exista o solicitare nu însemna că firma acceptase decesul ca fiind real.
Dar pentru mine întrebarea era alta.
De ce ar fi încercat David să obțină bani pretinzând că murisem?
Și ce plănuise să facă dacă nu descopeream nimic?
În acea noapte, am stat în camera mea și m-am uitat la fotografiile din telefon.
David și cu mine la nuntă.
David ținându-mă de mână în luna de miere.
David zâmbind lângă mine la aniversarea de trei ani.
În toate fotografiile păream fericiți.
Mi-am amintit cât de mult îl iubisem.
Și cât de mult mă schimbasem încercând să păstrez acea iubire.
Renunțasem la prietene.
Îmi schimbasem programul ca să nu-l supăr.
Încetasem să mai port anumite haine pentru că spunea că atrag prea mult atenția.
Învățasem să-mi aleg cuvintele cu grijă, să-i urmăresc expresia și să-mi dau seama din felul în care închidea ușa dacă urma o seară liniștită sau una în care trebuia să-mi fie frică.
Acum, privind fotografiile, înțelegeam că zâmbetele nu spuneau întreaga poveste.
Am șters lacrimile și am închis telefonul.
Nu mai voiam să mă întorc la viața aceea.
Indiferent cât de greu avea să fie începutul.
La aproximativ trei săptămâni după ziua mea, tata a primit un telefon de la Suzana Marinescu, vecina noastră.
— Robert, cred că trebuie să vedeți ceva, i-a spus.
Am mers împreună la ea.
Suzana ne-a întâmpinat cu o expresie îngrijorată.
— Am verificat înregistrările mai vechi ale camerei, ne-a explicat. Nu le-am căutat înainte, pentru că nu credeam că au vreo legătură. Dar după ce am auzit ce s-a întâmplat, mi-am amintit că femeia aceea mai venise la voi.
A deschis laptopul.
Pe ecran apărea intrarea casei noastre.
Data era cu aproape o lună înainte.
David ieșea din garaj și îi deschidea poarta Corinei Pavel.
Femeia avea aceeași geantă și același dosar.
Au intrat împreună.
Douăzeci de minute mai târziu, Corina a ieșit singură.
Dar înainte să plece, s-a întors spre David, care rămăsese în prag.
Camera nu surprindea clar toate cuvintele.
Se auzea însă o parte a conversației.
— …trebuie să fie totul pregătit înainte de termen, spunea femeia.
David a răspuns ceva ce nu se distingea.
Apoi Corina a spus:
— Dacă nu respecți planul, nu mai pot garanta nimic.
Tata a oprit filmarea.
— Suzana, ai păstrat fișierul original?
— Da.
— Te rog să-l predai poliției. Nu vrem să pierdem nimic important.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Tată, ce plan?
El m-a privit cu tristețe.
— Nu știm încă, fata mea.
Dar în ochii lui am citit aceeași teamă pe care o simțeam și eu.
Înregistrarea a fost predată anchetatorilor.
Nu a trecut mult până când au apărut alte informații.
Corina Pavel nu acționase singură în dosarele cercetate. În cadrul investigației au fost analizate tranzacții, corespondență și documente care indicau colaborarea ei cu mai multe persoane.
Printre acestea se afla și David.
Potrivit suspiciunilor formulate de anchetatori, cei doi ar fi încercat să obțină bani printr-o cerere de despăgubire bazată pe acte false. Documentele fuseseră depuse înainte ca vreo plată să fie efectuată, iar verificările interne ale companiei de asigurări semnalaseră deja nereguli.
Nu toate detaliile erau clare.
Dar un lucru devenise imposibil de ignorat.
Soțul meu participase, potrivit probelor analizate, la un plan în care numele și presupusul meu deces erau folosite pentru obținerea unei sume uriașe.
La scurt timp, David a fost pus sub acuzare în legătură cu tentativa de fraudă și folosirea documentelor false. Separat, autoritățile au continuat cercetările privind agresiunea și amenințările pe care le reclamasem.
Nu am simțit bucurie când am aflat.
Am simțit doar o oboseală imensă.
Omul cu care îmi imaginasem că voi îmbătrâni devenise persoana de care trebuia să mă protejez.
Într-o seară, l-am întrebat pe tata:
— Crezi că David m-a iubit vreodată?
Stăteam amândoi pe terasa casei lui. Era răcoare, iar în grădină începuseră să înflorească trandafirii pe care mama îi plantase cu ani în urmă.
Tata a privit spre flori.
— Nu pot să știu ce a simțit el, Emilia.
Am oftat.
— Eu l-am iubit.
— Știu.
— Și totuși, am ajuns să mă tem de el.
Tata s-a întors spre mine.
— Iubirea nu ar trebui să te facă să trăiești cu frică.
Am rămas tăcută.
— Mama ta îmi spunea mereu că într-o căsnicie trebuie să existe respect, a continuat el. Nu înseamnă că doi oameni nu se ceartă niciodată. Înseamnă că, și atunci când sunt supărați, nu încetează să se trateze ca pe niște oameni.
Mi-am șters o lacrimă.
— Mi-e dor de ea.
— Și mie, fata mea.
Am stat mult timp fără să mai vorbim.
Dar tăcerea aceea era diferită de cea din casa lui David.
Nu era o tăcere plină de amenințări.
Era liniștea a doi oameni care nu trebuiau să se teamă unul de celălalt.
În lunile următoare, am început să merg la consiliere psihologică.
La început, îmi era greu să vorbesc despre ce se întâmplase. Mă simțeam vinovată că nu plecasem mai devreme, că ignorasem semnele și că le spusesem prietenilor că totul era bine.
Psihologul m-a ajutat să înțeleg că frica, izolarea și amenințările pot influența profund deciziile unei persoane. Am început să-mi recunosc reacțiile fără să mă judec pentru ele și să-mi reconstruiesc încrederea în propriile alegeri.
Nu a fost un proces rapid.
Uneori mă trezeam noaptea după un coșmar.
Alteori mă speriam când cineva ridica vocea într-un magazin.
Dar, treptat, zilele bune au devenit mai numeroase.
Am reluat legătura cu prietena mea din liceu, Ioana, pe care nu o mai văzusem de aproape trei ani.
Când ne-am întâlnit, m-a îmbrățișat fără să-mi pună întrebări.
— Mi-a fost dor de tine, Emilia.
— Și mie.
Am stat la o cafenea până seara, povestind despre lucruri simple. Despre serviciu, despre filme, despre vacanțe și despre cât de mult se schimbase orașul.
Pentru prima dată după mult timp, am râs fără să mă uit la ceas.
Fără să mă întreb dacă David urma să se supere că întârzii.
Fără să pregătesc în minte o explicație.
În paralel, avocata Andreea Marinescu a continuat demersurile privind divorțul și partajul. Documentele de proprietate au confirmat că eu și David eram înscriși ca proprietari ai casei, iar contribuțiile și obligațiile financiare urmau să fie analizate potrivit legii.
Nu a fost suficient ca David să spună că plătise ratele.
Nu a fost suficient nici să susțină că eu nu aveam dreptul la nimic.
Actele contau.
Iar tata avusese dreptate să le păstreze.
După negocieri și procedurile necesare, situația proprietății a fost rezolvată fără să fiu obligată să mă întorc în locuința în care fusesem agresată. Am primit partea care mi se cuvenea potrivit înțelegerii formalizate legal.
Cu acei bani și cu economiile mele, am reușit să-mi cumpăr un apartament mic.
Nu era o casă mare.
Nu avea o grădină spectaculoasă sau o bucătărie cu mobilier scump.
Dar avea două camere luminoase, un balcon și o ușă pe care numai eu hotăram cui să o deschid.
În ziua în care am primit cheile, tata a venit cu mine.
Am intrat împreună și am rămas câteva clipe în mijlocul sufrageriei goale.
— Ce părere ai? m-a întrebat.
Am privit pereții albi și lumina care intra pe fereastră.
— E perfect.
Tata a zâmbit.
— Mai trebuie mobilat.
Am râs.
— Avem timp.
A scos din buzunar un plic mic.
— Atunci am ceva pentru tine.
L-am deschis.
Înăuntru era o fotografie cu mine la vârsta de șase ani, stând între el și mama, în fața unui tort de aniversare.
Pe spatele fotografiei, mama scrisese:
„Emilia, să nu uiți niciodată cât de mult valorezi. La mulți ani, fetița noastră!”
Mi-au dat lacrimile.
— Am găsit-o într-un album vechi, a spus tata. M-am gândit că ar trebui să fie prima fotografie pe care o pui în casa ta.
L-am îmbrățișat.
— Mulțumesc.
Am așezat fotografia pe pervaz.
Și, în clipa aceea, apartamentul gol a început să semene cu un cămin.
La câteva luni după mutare, am primit prin avocată informații despre evoluția dosarului penal. Ancheta privind documentele de asigurare continua, iar probele erau analizate separat de cele referitoare la violența domestică.
Am înțeles că procesele puteau dura și că nu trebuia să-mi construiesc întreaga viață în jurul așteptării unui verdict.
Îmi făcusem declarațiile.
Predasem documentele pe care le aveam.
Colaborasem cu autoritățile.
Acum aveam dreptul să merg mai departe.
Într-o dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua pe balcon, telefonul a sunat.
Era tata.
— Bună dimineața, prințesa mea!
Am zâmbit.
— Bună, tată.
— Știi ce zi este astăzi?
M-am uitat la calendar.
Era ziua mea.
Împlineam treizeci și trei de ani.
— Știu, am răspuns.
— Atunci să nu pleci nicăieri. Vin cu tortul.
Am început să râd.
— Tot cu căpșuni?
— Bineînțeles. Unele tradiții nu se schimbă.
Am închis telefonul și am rămas câteva clipe privind orașul.
Cu un an înainte, în dimineața aniversării mele, stătusem în bucătărie încercând să-mi ascund vânătăile cu machiaj. Mă temusem de fiecare zgomot și de fiecare întrebare. Crezusem că, dacă tata avea să afle adevărul, viața mea se va prăbuși.
Dar adevărul nu îmi distrusese viața.
Îmi oferise șansa să o reconstruiesc.
O oră mai târziu, tata a sunat la ușă.
Ținea în mâini o cutie albă, exact ca în anul precedent.
— La mulți ani, prințesa mea!
Am deschis larg ușa și l-am îmbrățișat.
De data aceasta nu aveam vânătăi de ascuns.
Nu trebuia să inventez explicații.
Nu exista nimeni în spatele meu care să râdă de suferința mea.
Tata s-a desprins puțin din îmbrățișare și m-a privit.
— Ești bine, Emilia?
M-am gândit câteva secunde.
Nu toate rănile se vindecaseră.
Nu toate întrebările primiseră răspuns.
Și încă existau zile în care trecutul mă durea.
Dar eram în siguranță.
Aveam o casă a mea.
Aveam oameni care mă iubeau.
Și începusem, în sfârșit, să mă iubesc și eu.
— Da, tată, am răspuns. Acum sunt bine.
Am intrat în bucătărie, am așezat tortul pe masă și am aprins lumânările.
Tata a început să cânte „La mulți ani”, puțin fals, așa cum făcea întotdeauna.
Am râs.
Apoi am închis ochii și mi-am pus o dorință.
Nu mi-am dorit o casă mai mare.
Nu mi-am dorit bani sau lucruri scumpe.
Mi-am dorit să nu mai confund niciodată frica cu iubirea.
Și să am curajul să-mi apăr liniștea, indiferent cine ar încerca să mi-o ia.
Când am stins lumânările, tata m-a aplaudat.
— Ce ți-ai dorit?
Am zâmbit.
— Ceva ce am început deja să primesc.
— Și anume?
M-am uitat în jurul meu.
La apartamentul meu.
La fotografia mamei.
La tortul cu căpșuni.
La omul care venise să mă salveze într-o dimineață în care eu nu mai știam cum să cer ajutor.
— O viață în care să nu-mi mai fie frică.
Tata m-a îmbrățișat din nou.
Și atunci am înțeles că, uneori, cel mai frumos cadou de ziua ta nu este cel adus într-o cutie.
Este omul care îți vede suferința, te crede și rămâne lângă tine când ai cea mai mare nevoie.
În dimineața în care împlinisem treizeci și doi de ani, tatăl meu venise cu un tort.
Dar îmi adusese ceva mult mai important.
Curajul de a-mi recupera viața.
SFÂRȘIT.
