Timp de câteva luni, am crezut că vecinul meu de 25 de ani este un tânăr leneș

Creator Dan

Matei ținea telefonul între palme, cu fotografia unei tinere femei pe ecran.

Avea părul castaniu, ochii mari și un zâmbet cald. În brațe ținea un bebeluș înfășat într-o păturică roz.

— O chema Andreea, mi-a spus el. Era mama Ilincăi.

Am privit fotografia.

— Unde este acum?

Matei și-a coborât ochii.

— A murit acum un an și jumătate.

Am rămas nemișcat.

— Îmi pare rău, băiete.

— Avea doar douăzeci și trei de ani.

A încercat să zâmbească, dar buzele au început să-i tremure.

— S-a îmbolnăvit grav. La început am crezut că o să se facă bine. Apoi au venit internările, tratamentele și toate drumurile la spital.

A făcut o pauză.

— În ultimele luni aproape că nu am mai plecat de lângă ea.

M-am uitat spre fotografia Lidiei, așezată pe bufet.

Cunoșteam durerea aceea.

Știam cum este să privești omul iubit și să înțelegi că nu poți face nimic pentru a-l păstra lângă tine.

Viața pe care nu o vedeam peste gard

Matei mi-a povestit că, înainte să moară Andreea, locuiseră într-un apartament închiriat.

El lucra într-un depozit, iar ea avea un serviciu la un magazin de haine.

Nu câștigau mult, dar se descurcau.

După nașterea Ilincăi, începuseră să strângă bani pentru o casă.

Apoi venise boala.

Economiile dispăruseră treptat.

Matei lipsise mult de la serviciu pentru a avea grijă de soția lui.

După înmormântare, rămăsese singur cu o fetiță care abia învăța să vorbească.

— Primele luni au fost groaznice, domnule Ion. Ilinca se trezea noaptea și o striga pe mama ei.

A tăcut.

— Eu nu știam ce să-i spun.

Mi-am coborât privirea.

— Și familia voastră?

— Părinții mei locuiesc în alt județ. Tata este bolnav, iar mama are grijă de el. Părinții Andreei au murit cu câțiva ani înainte să ne cunoaștem.

Am înțeles atunci cât de singur era.

Nu avea pe cine să cheme când Ilinca făcea febră.

Nu avea cine să-i pregătească micul dejun după o tură de noapte.

Și nu avea pe nimeni care să-i spună că se descurcă bine.

De ce mergea la practică la spital

— Dar de ce faci școala asta? l-am întrebat.

Matei a privit din nou fotografia Andreei.

— Pentru ea.

Am așteptat să continue.

— În ultimele luni de viață, Andreea a stat mult prin spitale. Am cunoscut asistente și asistenți care au făcut pentru noi mai mult decât vă puteți imagina.

A zâmbit trist.

— Era un asistent care venea mereu să vorbească cu ea. Chiar și când nu avea timp, găsea două minute să o întrebe dacă are nevoie de ceva.

— Și te-ai hotărât să devii asistent medical?

A încuviințat.

— Da. Vreau să fac și eu pentru alții ceea ce oamenii aceia au făcut pentru noi.

Am simțit cum mi se strânge inima.

Eu îl judecasem pentru iarba netăiată.

El încerca să-și schimbe viața și să transforme o pierdere cumplită în ceva bun.

Întrebarea Ilincăi

După câteva minute, Matei și-a pus telefonul pe masă.

— Domnule Ion, Ilinca m-a întrebat ceva despre dumneavoastră.

— Despre mine?

— Da.

A zâmbit pentru prima dată în seara aceea.

— M-a întrebat de ce sunteți mereu singur.

Am simțit un gol în piept.

— Așa a întrebat?

— Mi-a spus că vă vede dimineața când măturați curtea. Și seara, când stați pe bancă.

Am privit spre fereastră.

Nu știam că fetița mă observase.

— Și ce i-ai răspuns?

— Că probabil vă place liniștea.

Matei a făcut o pauză.

— Dar ea mi-a spus că nu crede asta.

— De ce?

— Pentru că oamenii cărora le place să fie singuri nu se uită atât de des spre casa altora.

Am rămas fără cuvinte.

O fetiță de trei ani înțelesese ceva ce eu nu recunoscusem nici măcar față de mine.

Nu mă uitam peste gard doar ca să critic dezordinea.

Mă uitam și pentru că dincolo de gard exista viață.

Râsete.

Pași grăbiți.

O voce de copil.

Lucruri care dispăruseră de mult din casa mea.

Secretul pe care îl ascunsesem tuturor

Matei a observat că tăceam.

— Îmi pare rău dacă am spus ceva nepotrivit.

Am clătinat din cap.

— Nu, băiete. N-ai spus nimic greșit.

M-am ridicat și am luat fotografia Lidiei de pe bufet.

I-am arătat-o.

— Asta a fost soția mea.

Matei a privit-o cu respect.

— Era foarte frumoasă.

Am zâmbit.

— Și foarte încăpățânată.

Pentru prima dată după multă vreme, am râs când am vorbit despre ea.

— Am fost căsătoriți patruzeci și șase de ani.

— Ați avut copii?

Am simțit întrebarea ca pe o apăsare veche.

— Nu.

Am așezat fotografia pe masă.

— Ne-am dorit foarte mult. Am încercat ani întregi. Dar n-a fost să fie.

Matei nu a spus nimic.

— Lidia iubea copiii. Dacă vedea unul plângând pe stradă, se oprea să întrebe ce s-a întâmplat.

Mi-am șters discret ochii.

— Eu eram mai ursuz. Mereu am fost.

Matei a zâmbit ușor.

— Nu păreți chiar atât de ursuz.

— Asta pentru că nu m-ai cunoscut înainte să-mi repari imaginea despre tine.

Am râs amândoi.

O propunere neașteptată

Înainte să plece, Matei s-a ridicat și a strâns farfuriile.

— Domnule Ion, vă mulțumesc pentru tot.

— Lasă mulțumirile.

— Nu pot. Astăzi mi-ați salvat locul la practică.

Am făcut un gest cu mâna.

— Am strâns o bornă la baterie. Nu am salvat lumea.

Matei a zâmbit.

— Pentru mine a contat enorm.

L-am condus până la ușă.

Înainte să iasă, l-am întrebat:

— Mâine ce program ai?

— Practică până la două, apoi intru la depozit la șase seara.

— Și Ilinca?

— O iau de la grădiniță, îi dau să mănânce și o duc la o vecină care mai stă cu ea câteva ore.

Am rămas pe gânduri.

— Dacă vrei, pot să te ajut uneori.

Matei s-a întors spre mine.

— Cu ce?

— Cu Ilinca. Cu mașina. Cu ce mai ai nevoie.

A început să clatine din cap.

— Nu vreau să vă deranjez.

— Matei, sunt pensionar. Am mai mult timp liber decât știu ce să fac cu el.

A zâmbit.

— Atunci poate venim mâine să vă salutăm.

— Vă aștept.

Prima după-amiază cu Ilinca

A doua zi, puțin după ora patru, cineva a bătut la poartă.

Era Ilinca.

Purta geaca roz și ținea ursulețul de pluș sub braț.

Matei stătea în spatele ei.

— Bună ziua, domnule Ion!

Fetița a ridicat mâna.

— Bună, nenea cu sculele!

Am început să râd.

— Bună, domnișoară!

A intrat în curte și s-a oprit lângă garaj.

— Aici ții cutia roșie?

— Aici.

— Pot să o văd?

Am deschis garajul.

Ilinca a rămas cu gura căscată.

Pe pereți erau agățate chei, clești și tot felul de unelte.

— Ai foarte multe!

— Le-am adunat într-o viață.

— Și pe toate le știi?

— Aproape pe toate.

Matei a râs.

— Aveți grijă, că o să vă pună o sută de întrebări.

Am privit fetița.

— Am timp să răspund.

Curtea care a început să se schimbe

În weekend, am scos mașina de tuns iarba din magazie.

Am trecut la Matei și am bătut la poartă.

— Ai o oră liberă?

Era surprins.

— Acum?

— Da. Hai să tundem iarba.

Matei a privit spre curtea lui.

— Domnule Ion, nu trebuie să faceți asta.

— Știu. Dar vreau.

Am lucrat împreună aproape două ore.

Eu am tuns iarba, iar Matei a strâns jucăriile și lucrurile împrăștiate.

Ilinca ne urmărea de pe o pătură întinsă lângă casă.

Din când în când ne striga:

— Tati! Nenea Ion! Uitați-vă la mine!

Și noi ne opream.

Pentru că, uneori, un copil are nevoie doar să știe că cineva îl privește.

La final, curtea arăta mult mai bine.

Matei s-a sprijinit de gard.

— Nu-mi vine să cred.

Am zâmbit.

— Nu era mare lucru.

El m-a privit serios.

— Pentru dumneavoastră poate nu.

Ce mi-a spus într-o seară

Au trecut câteva săptămâni.

Matei venea uneori la mine pentru o cafea.

Ilinca își aducea păpușile și le așeza pe covorul din sufragerie.

Casa mea, altădată atât de tăcută, începea să aibă din nou zgomote.

Uneori găseam o jucărie sub masă.

Alteori câte o creioană colorată lângă canapea.

Înainte, asemenea lucruri m-ar fi deranjat.

Acum le priveam și zâmbeam.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise pe canapea, Matei mi-a spus:

— Domnule Ion, pot să vă mărturisesc ceva?

— Spune, băiete.

— Înainte să veniți la mașină în dimineața aceea, eram aproape să renunț la școală.

L-am privit.

— De ce?

— Nu mai puteam. Muncă, practică, copil, datorii… Simțeam că orice aș face, tot nu e suficient.

A privit spre fetița adormită.

— Dar când ați venit cu sculele, am simțit pentru prima dată după multă vreme că nu trebuie să rezolv absolut totul singur.

Mi s-a pus un nod în gât.

— Matei, niciun om nu poate duce totul singur.

A încuviințat.

— Știu asta acum.

Ziua în care Ilinca m-a făcut să plâng

Într-o duminică după-amiază, Matei a venit să mă ajute să repar o poartă veche.

Ilinca se juca în curte.

La un moment dat, a intrat în casă și s-a întors cu fotografia Lidiei.

— Nenea Ion, cine e doamna asta?

M-am oprit din lucru.

— Este Lidia. Soția mea.

— Unde e?

Am înghițit în sec.

— Nu mai este cu noi, draga mea.

Ilinca a privit fotografia.

— Ca mami a mea?

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Da. Ca mami a ta.

Fetița a rămas câteva secunde pe gânduri.

Apoi mi-a întins mâna.

— Nu fi trist.

Am încercat să zâmbesc.

— Încerc.

Ilinca s-a apropiat și m-a îmbrățișat.

— Poți să fii bunicul meu, dacă vrei.

Am rămas nemișcat.

Nu știam ce să spun.

În șaptezeci și doi de ani de viață, nimeni nu-mi mai făcuse o asemenea propunere.

Am îngenuncheat cu greu și am strâns-o în brațe.

— Mi-ar plăcea foarte mult, Ilinca.

Matei ne privea de lângă poartă.

Avea ochii umezi.

O veste bună

La câteva luni după aceea, Matei a venit la mine într-o seară, cu un plic în mână.

— Domnule Ion!

Am ieșit pe verandă.

— Ce s-a întâmplat?

Mi-a întins plicul.

— Am terminat școala!

Am privit diploma.

Matei absolvise programul de pregătire pentru profesia de asistent medical.

— Bravo, băiete!

L-am îmbrățișat.

— Și mai am o veste, a continuat.

— Spune!

— Am primit o ofertă de angajare la un spital din oraș.

Am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de mult.

— Vezi? Ai reușit!

Matei a clătinat din cap.

— Am reușit și pentru că m-ați ajutat.

Am vrut să protestez.

Dar el m-a oprit.

— Nu spuneți că n-a fost mare lucru. Pentru mine a fost.

Fotografia de pe frigider

În ziua în care Matei a început noul serviciu, Ilinca mi-a adus un desen.

Era făcut cu creioane colorate.

Se vedeau două case.

Un gard.

Un bărbat înalt.

Un bărbat mai scund.

Și o fetiță cu o rochie roz.

— Cine suntem? am întrebat.

Ilinca a arătat cu degetul.

— Aici e tati.

— Așa.

— Aici sunt eu.

— Și aici?

— Tu, bunicule!

Am zâmbit.

— Și gardul?

Fetița s-a uitat la mine de parcă întrebarea era foarte simplă.

— Gardul e ca să știm unde sunt florile. Nu ca să nu venim unii la alții.

Am rămas cu desenul în mână.

Apoi l-am prins pe frigider, lângă o fotografie veche cu Lidia.

Ce s-a schimbat în curtea mea

Astăzi, curtea mea nu mai este perfectă.

Uneori găsesc o minge lângă trandafiri.

Pe alee mai rămân urme de cretă colorată.

Iar în garaj există o cutie mică, plină cu unelte de jucărie.

Ilinca spune că este cutia ei roșie.

Și că într-o zi va repara mașini la fel ca mine.

Matei lucrează acum la spital.

Are un program mai stabil și poate petrece mai mult timp cu fetița.

Nu toate zilele sunt ușoare.

Dar nu mai este singur.

Iar eu nu mai sunt singur.

Lecția pe care am învățat-o la 72 de ani

Înainte, mă uitam peste gard și vedeam doar dezordine.

Iarbă netăiată.

Jucării împrăștiate.

Rufe uitate.

Și un tânăr despre care eram convins că nu știe să-și organizeze viața.

Nu vedeam nopțile în care muncea.

Nu vedeam orele în care învăța.

Nu vedeam durerea unui tată care își pierduse soția și încerca să-i ofere fetiței lui o copilărie frumoasă.

Și nu vedeam cât de mult aveam și eu nevoie de cineva.

Mi-a trebuit o mașină care nu pornea ca să înțeleg toate acestea.

Uneori mă gândesc la Lidia.

La ce mi-ar spune dacă m-ar vedea acum, stând pe bancă, cu Ilinca în brațe și cu Matei povestindu-mi despre ziua lui de la spital.

Probabil ar zâmbi.

Și ar repeta vorbele pe care mi le spunea când judecam prea repede oamenii:

— Ioane, tu vezi ce n-a făcut omul. Dar de unde știi câte a făcut până să ajungă acasă?

Acum înțeleg.

O curte neîngrijită nu înseamnă întotdeauna lene. Uneori înseamnă un om care muncește până la epuizare, care crește un copil singur sau care încearcă să supraviețuiască unei dureri despre care nimeni nu știe.

Și am mai învățat ceva.

Poți avea casa perfect curată, gardul proaspăt vopsit și fiecare unealtă la locul ei.

Dar dacă nu ai cu cine împărți o cafea, toate acestea pot părea lipsite de rost.

Într-o dimineață, am găsit o păpușă uitată lângă poarta mea.

Altădată m-aș fi enervat.

Acum am ridicat-o, am șters-o de praf și am așezat-o pe bancă.

Știam că Ilinca va veni după ea.

Și că, atunci când mă va vedea, va striga din toți plămânii:

— Bunicule Ion!

La 72 de ani, am descoperit că nu este niciodată prea târziu să-ți schimbi părerea despre un om. Și că uneori, cel mai frumos lucru care poate apărea dincolo de un gard nu este o grădină îngrijită, ci o familie pe care nici nu știai că o așteptai.